DECIZII RELEVANTE SECŢIA a II-a CIVILĂ - Justportal.just.ro/59/Documents/Decizii relevante/C...

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA a II-a CIVILĂ

Trimestrul IV - 2015

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Conf.univ.dr. Marian BRATIŞ

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:P_Dicasterial.jpg

Pagină 2 din 49

Cuprins

&. Drept comercial ................................................................................................................................ 4

1. Acţiune în anularea transferului fraudulos. Neindicarea de către reclamanţii lichidatori

judiciari a cazului fraudulos reglementat de lege. Calificarea instanţei atât asupra cazului

rezultat din motivarea acţiunii, cât şi asupra consecinţelor prejudiciabile. Lipsa prejudiciului

adus creditorilor debitoarei. Respingerea acţiunii ........................................................................ 4

2. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului. Cauză ilicită. Calificarea

legală. Individualizarea judiciară a formelor de manifestare a cauzei ilicite. Contract

încheiat între profesionişti. Cauza contractului – recunoaşterea datoriei. Lipsa caracterului

ilicit al cauzei. Respingerea acţiunii ............................................................................................. 10

3. Acţiune în nulitate întemeiată pe clauzele abuzive din contractul de credit bancar

având ca obiectiv împrumut în franci elveţieni, cu privire la riscul valutar la care se expune

împrumutatul, ca urmare a creşterii cursului de schimb valutar leu/franc elveţian.

Invocarea forţei majore.”Îngheţarea” cursului valutar de către instanţa de judecată la

valoarea celui avut la încheierea contractului. Denominarea în monedă naţională a plăţilor.

Respingerea acţiunii. Stabilirea caracterului legal al clauzelor contractului de împrumut .. 14

4. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor prin care s-a adoptat planul de

reorganizare. Decăderea debitoarei din dreptul de a depune un astfel de plan. Conţinutul

interdicţiei legale. Stricta interpretare şi aplicare a normelor incidente. Respingerea

contestaţiei ....................................................................................................................................... 25

5. Contestaţia la tabelul definitiv al creanţelor pentru motivul stingerii tuturor creanţelor

prin plată. Opunerea nulităţii plăţilor de stingere a creanţelor, pe cale incidentală.

Respingerea contestaţiei. Omisiunea pronunţării asupra sancţiunii nulităţii. Recurs.

Constatarea caracterului interdependent al efectelor date de plata creanţelor şi de

sancţiunea nulităţii plăţilor. Casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei .......................... 30

6. Închiderea procedurii anterior punerii în executare a hotărârii judecătoreşti de obligare

a uneia din persoanelor prevăzute de art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 la plata

pasivului debitoarei. Intervenirea insolvenţei persoanei obligate la pasiv. Cererea de

înscriere a creditorilor debitoarei în tabelul de creanţă al persoanei obligate să suporte

pasivul debitoarei. Respingerea cererii. Contestaţie. Admisibilitate ....................................... 34

7. Procedura insolvenţei. Contestaţia terţului împotriva adjudecării la licitaţie publică a

bunului debitorului, calificată de instanță „Contestație la executare”. Nelegalitatea

completării dispozițiilor privind contestarea lichidării bunurilor debitorului falit în cadrul

procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu prevederile Codului de procedură civilă

referitoare la contestația la executare. Tardivitatea contestației. Casare cu trimitere spre

rejudecare în recurs. Rejudecarea cauzei de același judecător sindic. Incompatibilitate.

Nulitatea noii hotărâri pronunțate ................................................................................................. 37

Pagină 3 din 49

8. Somaţie europeană de plată. Îndeplinirea procedurii de notificare a somaţiei cu

debitorul. Reguli aplicabile în raport cu sistemul de drept comunitar european şi normele

interne ale statului membru în care se efectuează comunicarea notificării ........................... 45

Pagină 4 din 49

&. Drept comercial

1. Acţiune în anularea transferului fraudulos. Neindicarea de către

reclamanţii lichidatori judiciari a cazului fraudulos reglementat de lege.

Calificarea instanţei atât asupra cazului rezultat din motivarea acţiunii,

cât şi asupra consecinţelor prejudiciabile. Lipsa prejudiciului adus

creditorilor debitoarei. Respingerea acţiunii

- Legea nr. 85/2006 : art. 70 – 80

Din economia art. 80 a legii rezultă că actul juridic fraudulos este acel act

juridic săvârşit cu intenţia de obţine un folos patrimonial pentru sine (asociat,

administrator) ori pentru altul (creditor, terţ) în detrimentul intereselor patrimoniale

legitime ale celorlalţi creditori care sunt vădit lezate de actul juridic astfel încheiat.

Reclamanţii s-au rezumat a expune conţinutul art. 80 din lege, iar prima

instanţă, într-o manieră similară, nu a indicat în considerentele hotărârii, în care

ipoteză a legii se încadrează plăţile realizate de debitoare şi apreciate a fi

frauduloase. În aceste condiţii, Curtea apreciază că singurul text de lege în care s-ar

putea încadra este cel de la art. 80 alin. (1) lit. f) din lege care prevede posibilitatea

anulării actelor frauduloase constând în plăţi anticipate a unor datorii, efectuate în

cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită

pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii.

Deşi se poate accepta că prin pretinsa plată anticipată a acestor rate de

leasing, administratorul debitoarei falite a urmărit un folos patrimonial, în sensul

înlăturării riscului urmăririi patrimoniului său propriu, aceste plăţi nu au cauzat

propriu-zis o pagubă în patrimoniul debitoarei falite şi implicit a creditorilor acesteia,

deoarece au înlesnit dobândirea proprietăţii asupra bunului contractat, care astfel a

intrat în patrimoniul debitoarei urmând a servi gaj general al creditorilor acesteia.

Curtea concluzionează că plata anticipată a ratelor de leasing, atâta timp cât a

avut drept consecinţă dobândirea proprietăţii bunului utilizat, adică o creştere a

activului patrimonial al debitoarei falite, nu pot fi considerate ca fiind acte

frauduloase, deoarece majorarea activului patrimonial al debitoarei cu o valoare (a

bunului utilizat) mai mare decât valoarea plăţilor făcute anticipat, nu poate fi

considerată a fi prejudiciabilă pentru ceilalţi creditori ai societăţii falite.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 426 din 2 decembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr.1390/17 septembrie 2015 pronunţată în dosar nr.

9708/30/2012/a11, Tribunalul Timiş a admis acţiunea în anulare formulată de

reclamanţii lichidatori judiciari C.I. SPRL şi Y.C. SPRL, în contradictoriu cu pârâta

debitoare SC T.C. SRL şi cu pârâta SC I.L I. SA, a anulat actul constând în transferul

patrimonial în sumă de 72.107,31 lei efectuat de pârâta SC T.C. SRL către pârâta SC

Pagină 5 din 49

I.L I. SA în cele 120 zile anterior deschiderii procedurii insolvenţă, identificat în

situaţia analitică a conturilor 401 „Furnizori”, 404 „Furnizori de imobilizări”.

Prin aceeași hotărâre, prima instanță a dispus repunerea părţilor în situaţia

anterioară, obligând pârâta SC I.L I. SA să restituie în patrimoniul debitoarei,

respectiv în contul de lichidare, suma de 72.107,31 lei.

Pe fondul cauzei, judecătorul sindic, a invocat prevederile art. 79 din Legea nr.

85/2006, reţinând că din conţinutul acestora rezultă, fără echivoc că, pe de o parte,

titularul acţiunii în anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor în dauna

creditorilor este administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, iar pe de altă

parte, că acţiunea în anularea vizează actele frauduloase.

S-a mai constatat că la dosar a fost depus raportul de expertiză extrajudiciară

efectuat de expertul contabil B.F. prin au fost identificate o serie de operaţiuni

susceptibile de a intra în sfera de aplicare a art. 79 – 80 din Legea nr. 85/2006. Din

conţinutul acestui raport, instanţa de fond a reţinut că între debitoare şi alte societăţi

comerciale, reprezentate tot de administrator C.O., sau societăţi comerciale

aparţinând membrilor familiei C., precum şi între debitoare si persoane fizice, au fost

încheiate contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile (apartamente şi terenuri)

autoturisme sau utilaje, la preturi derizorii, actele de transfer fiind încheiate în dauna

drepturilor creditorilor proprii, care au fost prejudiciaţi în posibilitatea de realizare a

creanţelor înscrise la masa credală. Au fost identificare de către expert persoane

juridice din exteriorul grupului de interes economic cu care SC T.C. SRL a efectuat

acte de comerţ în perioada anterioară declanşării procedurii insolvenţei, în sumă

totală de 455.184,70 lei, printre care şi pârâta SC I.L I. SA, acte de transfer

patrimonial in suma de 72.107,31 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC I.L I.

SA şi debitoarea SC T.C. SRL, prin administrator special C.O.M.

Prin recursul declarat, pârâta SC I.L I. SA a solicitat modificarea hotărârii

atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, cu obligarea intimaţilor la

plata cheltuielilor de judecată, apreciind că hotărârea primei instanţe este nelegală şi

netemeinică, aceasta necuprinzând motivele avute în vedere de către instanţa de

fond la momentul pronunţării hotărârii.

Recurenta a susţinut că din întreg probatoriul administrat în cauză nu rezulta

faptul că societatea pârâtă ar fi efectuat acte de comerţ frauduloase cu SC T.C. SRL,

aşa cum în mod greşit s-a reţinut de către instanţă, recurenta subliniind faptul că şi în

raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de expertul contabil B.F. s-a menţionat

(în concluziile de la Obiectivul nr. 3), faptul că plăţile/compensările efectuate şi

înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii au respectat scadenţele specificate în

facturi sau au fost achitate datorii mai vechi de 120 de zile.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că plata debitelor către societatea sa nu

a fost frauduloasă, deoarece plata unor facturi scadente nu prezintă caracter

fraudulos, fiind evident faptul că SC T.C. SRL, prin achitarea facturilor scadente, şi-a

onorat obligaţiile contractuale stabilite în relaţia cu societatea recurentă, aceasta

nereprezentând vreo favorizare a pârâtei, în raport cu ceilalţi creditori, aşa cum în

Pagină 6 din 49

mod eronat a reţinut instanţa de judecată, invocând în această privinţă şi dispoziţiile

art. 82 din Legea nr. 85/2006 conform cărora „nu se va putea cere anularea unui

transfer cu caracter patrimonial, făcut de către debitor în cursul desfăşurării normale

a activităţii sale curente." În opinia recurentei, derularea unui contract de leasing prin

care este finanţată achiziţia unui bun, ar putea fi încadrată ipotetic şi în dispoziţiile

art. 3, pct. 14 lit. b) care definesc desfăşurarea normală a activităţii curente după data

deschiderii procedurii.

Se arată că prin achitarea obligaţiilor băneşti care reveneau conform

contractului de leasing utilizatorului SC T.C. SRL, acesta nu a făcut decât să-şi

desfăşoare în mod normal activitatea curentă şi că orice întârziere la plata sumelor

scadente către societatea pârâtă ar fi atras penalizarea utilizatorului şi, ulterior,

ridicarea bunului concomitent cu scadenţa imediată a tuturor sumelor neachitate din

contractul de leasing, ceea ce ar fi îngreunat şi mai mult situaţia societăţii debitoare.

Prin recursul formulat, debitoarea SC T.C. SRL, prin administrator special

C.O.M., a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea sentinţei recurate cu

trimiterea dosarului spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea sentinţei atacate, în

sensul respingerii cererii de chemare ca inadmisibilă, neîntemeiată şi nejustificată.

În plus, a subliniat că plata a fost efectuată de societatea debitoare în cursul

desfăşurării normale a activităţii curente, care nu este susceptibilă de anulare aşa

cum statuează şi dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 85/2006. Debitoarea-apelantă a

mai învederat că expertiza realizată de B.F. menţionează faptul că plata sumei de

72.107,31 lei a respectat scadenţele specificate în facturi şi că atât lichidatorul

judiciar, cât şi expertul nu au avut în vedere faptul că plăţile efectuate aveau ca şi

izvor contractul de leasing nr.37297 din 24.05.2011, având aşadar izvor

contractual,fără a reprezenta acte de transfer de proprietate, astfel cum impun

dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Debitoarea arată că relaţiile comerciale dintre societatea sa şi SC I.L I. SA, în

calitate de finanţator, au constat în achiziţionarea de utilaje şi autovehicule de către

societatea debitoare, pe bază de contracte de leasing, în speţă fiind încheiat

contractul de leasing financiar nr. 37297 din 24.05.2011, având ca obiect achiziţia

unui autovehiculul, necesar în vederea desfăşurării activităţii curente.

În plus, debitoarea consideră că nu sunt îndeplinite nici celelalte condiţii

prevăzute de art. 80 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, întrucât raţiunea

prevederilor este desfiinţarea acelor acte în care debitorul a favorizat intenţionat şi în

mod evident pe unul dintre creditori, în detrimentul satisfacerii creanţelor celorlalţi.

Or, în prezentul raport juridic dedus judecăţii debitoarea a subliniat că societatea

pârâtă nu a făcut altceva decât să îşi onoreze obligaţiile contractate în relaţia cu

partenerul contractual prin plata facturilor scadente, aşa cum a stabilit inclusiv

raportul de expertiză realizat de către expert B.F., respectiv că plata sumei a

respectat scadentele specificate în facturi.

Pe de altă parte s-a mai arătat că, potrivit clauzelor contractuale, în situaţia în

care debitoarea nu îşi achita ratele contractului de leasing, finanţatorul SC I.L I. SA

îşi putea ridica bunul ce făcea obiectul contractului de leasing şi care a fost achitat,

Pagină 7 din 49

ratele fiind plătite în proporţie de peste 80%, rezultând fără dubiu faptul că prin

neplata ratelor scadente rămase şi prin rezultatul imediat următor, reprezentat de

eventuala ridicare a bunului, fără niciun fel de despăgubiri din partea SC I.L I. SA, s-

ar fi creat un prejudiciu iminent societăţii debitoare.

Nu există, în opinia debitoarei-recurente o daună provocată creditorilor, câtă

vreme transferul a fost efectuat de către societate în cursul desfăşurării normale a

activităţii sale curente, pentru ca societatea să îşi respecte obligaţiile contractuale

asumate, cât şi să îşi poată desfăşura activitatea în condiţii optime, iar în schimbul

acestei sume de 72.107,31 lei societatea debitoare a devenit proprietara acelui bun.

Se învederează faptul că transferul patrimonial în cuantum de 72.107,31 lei nu poate

reprezenta un act fraudulos, întrucât actele frauduloase reprezintă acele acte

săvârşite cu rea-credinţă, în scopul de a leza creditorii şi de a obţine pentru sine sau

pentru o altă persoană un folos necuvenit. Raţiunea prevederilor art. 80 alin. (1) lit. d)

din Legea nr. 85/2006, în baza căruia s-a realizat şi expertiza extrajudiciară

efectuată, este desfiinţarea acelor acte în care debitorul a favorizat intenţionat şi

evident pe unul dintre creditori în detrimentul satisfacerii creanţelor celorlalţi, astfel,

societatea debitoare nu a făcut altceva decât să onoreze contractual de leasing, prin

plata ratelor de leasing şi a celorlalte obligaţii devenite scadente.

Nu în ultimul rând, debitoarea recurentă a susţinut că reclamanţii nu au făcut

dovada caracterului fraudulos al plăţii şi nici nu au demonstrat în ce constă dauna

provocată creditorilor debitoarei SC T.C. SRL, reclamanţii nefăcând altceva decât să

enumere prevederile art. 79 şi art. 80 din Legea nr. 85/2006, fără a demonstra în

concret, în ce anume constă aşa-zisă fraudă comisă, neindicând temeiul legal pe

care îşi întemeiază prezenta acţiune, motiv pentru care se apreciază că nu s-a

dovedit caracterul fraudulos al acestei plăţi, pe lângă faptul ca nu s-a motivat în drept

acţiunea. A mai susţinut că intrarea in faliment a acestei societăţi s-a datorat, în mare

parte, lichidatorilor judiciari, care de la începutul procedurii au urmărit doar intrarea în

faliment, valorificarea bunurilor şi încasarea onorariilor, fapt care s-a şi întâmplat în

realitate, au trecut la vânzarea bunurilor debitoarei, iar în urma acestor vânzări,

procentul cel mai mare din distribuirea acestor sume au fost încasate de lichidatori.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de

recurs şi în limitele devolutive ale recursului stabilite de art. 304 şi art. 304 ind. 1

C.pr.civ., Curtea apreciază că recursul este fondat, hotărârea atacată fiind consecinţa

unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art.79-85 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, prevederile art. 79-85 din Legea nr. 85/2006 reglementează

legitimitatea procesuală activă a administratorului sau lichidatorului judiciar de a

solicita instanţei de judecată anularea actelor frauduloase încheiate de debitoare

anterior deschiderii procedurii insolvenţei. Dispoziţiile legale nu definesc sintagma

„act fraudulos”, dar din economia art. 80 a legii rezultă că actul juridic fraudulos este

acel act juridic săvârşit cu intenţia de obţine un folos patrimonial pentru sine (asociat,

administrator) ori pentru altul (creditor, terţ) în detrimentul intereselor patrimoniale

legitime ale celorlalţi creditori care sunt vădit lezate de actul juridic astfel încheiat.

Pagină 8 din 49

Prin urmare, pentru a putea califica un contract ori un act juridic unilateral ca

fiind fraudulos, este necesar a se constata că el produce concomitent două

consecinţe:

- o consecinţă pozitivă, înţeleasă în sensul unui folos patrimonial

necuvenit, (inclusiv sub forma evitării unei pagube ori a diminuării pasivului) care se

produce în patrimoniul unui asociat, a administratorului sau chiar a unui creditor ori a

unui simplu terţ, şi

- o consecinţă negativă, în sensul unei pagube cauzate creditorilor

societăţii falite, înţeleasă prin punerea acestora în imposibilitate de a-şi mai recupera

în tot sau în parte creanţele, ori prin reducerea semnificativă a şanselor de

recuperare.

Plecând de la aceste considerente, Curtea constată că cei doi lichidatori

judiciari ce au iniţiat acţiunea în anularea actelor frauduloase au susţinut caracterul

fraudulos al plăţilor cu anticipaţi a ratelor de leasing realizate de debitoarea falită, în

temeiul contractului încheiat cu recurenta pârâtă SC I.L I. SA, fără ca reclamanţii sau

instanţa de fond să încadreze actul juridic defăimat ca fraudulos într-unul din cazurile

enumerate de art. 80 din Legea nr. 85/2006. Este de observat că reclamanţii s-au

rezumat a expune conţinutul art. 80 din lege, iar prima instanţă, într-o manieră

similară, nu a indicat în considerentele hotărârii, în care ipoteză a legii se încadrează

plăţile realizate de debitoare şi apreciate a fi frauduloase. În aceste condiţii, Curtea

apreciază că singurul text de lege în care s-ar putea încadra este cel de la art. 80

alin. (1) lit. f) din lege care prevede posibilitatea anulării actelor frauduloase constând

în plăţi anticipate a unor datorii, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii

procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii

procedurii.

Din această perspectivă, deşi reclamanţii intimaţi au susţinut că plăţile care au

fost anulate de către instanţa de fond ar fi fost scadente după data deschiderii

procedurii, în sensul art. 80 alin. (1) lit. f) această susţinere a rămas nesusţinută

probator, nici instanţa de fond neindicând în considerente când anume ar fi fost

scadente ratele cu privire la care plăţile anticipate au fost anulate. În această privinţă,

solicitarea intimaţilor-reclamanţi de a obliga părţile adverse a depune probaţiunea în

acest sens este lipsită de fundament juridic câtă vreme sarcina probei revine celui

care formulează susţinerea, adică reclamantului. Pe de altă parte, Curtea mai

constată că în cuprinsul raportului de expertiză, pe care reclamanţii şi-au întemeiat în

fapt cererea de chemare în judecată, expertul contabil a subliniat că plăţile efectuate

în favoarea SC I.L I. SA, precum şi plăţile şi compensările efectuate în favoarea în

favoarea altor creditori, înregistrate în evidenţele contabile ale debitoarei falite, au

respectat scadenţele specificate în facturi sau au reprezentat plăţi pentru datorii mai

vechi de 120 de zile.

La fel de nefondată este şi susţinerea reclamanţilor-intimaţi, conform căreia

plata ratelor de leasing nu s-ar circumscrie sintagmei de „activitate curentă” câtă

vreme activitatea curentă presupune nu numai desfăşurarea obiectului de activitate,

dar şi plata sumelor periodice asumate de debitoare tocmai pentru realizarea

Pagină 9 din 49

obiectului de activitate, intrând aici şi plata energiei electrice sau termice consumate,

a ratelor de chirie pentru bunurile utilizate în procesul de producţie etc.

Pe de altă parte, Curtea observă că, în ipoteza în care plăţile ar fi fost realizate

cu anticipaţie, chiar prin plata unor rate scadente după data deschiderii procedurii,

plăţile astfel efectuate nu pot fi calificate ca fiind frauduloase câtă vreme nu au fost

de natură a cauza vreun prejudiciu creditorilor. Astfel, se constată că plata ratelor de

leasing a avut drept consecinţă executarea contractului şi asigurarea posibilităţii ca

bunul utilizat să devină proprietatea debitoarei, altminteri bunul ar fi revenit

finanţatorului, fără vreo posibilitate pentru creditori de a-l urmări şi a de a-şi satisface

măcar în parte creanţele prin valorificarea lui.

Cu alte cuvinte, deşi se poate accepta că prin pretinsa plată anticipată a

acestor rate de leasing, administratorul debitoarei falite a urmărit un folos patrimonial,

în sensul înlăturării riscului urmăririi patrimoniului său propriu, aceste plăţi nu au

cauzat propriu-zis o pagubă în patrimoniul debitoarei falite şi implicit a creditorilor

acesteia, deoarece au înlesnit dobândirea proprietăţii asupra bunului contractat, care

astfel a intrat în patrimoniul debitoarei urmând a servi gaj general al creditorilor

acesteia. În lipsa acestor plăţi, este adevărat că din patrimoniul debitoarei nu ar fi

ieşit suma de 72.107,31 lei, dar nici nu ar fi intrat bunul de o valoare mult mai mare

care să poată fi valorificat în beneficiul masei credale. În plus, în lipsa achitării

acestor rate, ele oricum ar fi trebuit să fie achitate la scadenţă, iar neachitarea lor ar fi

condus la rezilierea contractului de leasing cu consecinţa suplimentării masei credale

cu încă un creditor (societatea de leasing pentru ratele scadente plus penalităţi

contractual stabilite) dar şi cu diminuarea activului patrimonial al debitoarei în care nu

ar mai fi intrat bunul contractat ce revenea de drept finanţatorului SC I.L I. SA.

Prin urmare, în raport de aceste considerente expuse, Curtea concluzionează

că plata anticipată a ratelor de leasing, atâta timp cât a avut drept consecinţă

dobândirea proprietăţii bunului utilizat, adică o creştere a activului patrimonial al

debitoarei falite, nu pot fi considerate ca fiind acte frauduloase, deoarece majorarea

activului patrimonial al debitoarei cu o valoare (a bunului utilizat) mai mare decât

valoarea plăţilor făcute anticipat, nu poate fi considerată a fi prejudiciabilă pentru

ceilalţi creditori ai societăţii falite.

În raport de aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea va face aplicarea

art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C.pr.civ. şi va admite recursurile declarate de pârâta SC

I.L I. SA şi debitoarea SC T.C. SRL, prin administrator special C.O.M., în

contradictoriu cu debitoarea SC T.C. SRL prin lichidator judiciar C.I. SPRL, împotriva

sentinţei civile nr. 1390/17 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar

nr. 9708/30/2012/a11, având ca obiect anulare acte frauduloase urmând a modifica

în întregime sentinţa atacată în sensul că respingerii ca nefondată a cererii în anulare

acte frauduloase exercitată de debitoarea insolventă SC T.C. SRL, prin lichidatori

judiciari C.I. SPRL şi Y.C. SPRL în contradictoriu cu pârâta S SC I.L I. SA având ca

obiect anulare acte frauduloase.

Pagină 10 din 49

2. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului. Cauză ilicită.

Calificarea legală. Individualizarea judiciară a formelor de manifestare a

cauzei ilicite. Contract încheiat între profesionişti. Cauza contractului –

recunoaşterea datoriei. Lipsa caracterului ilicit al cauzei. Respingerea

acţiunii

- Codul civil de la 1865 : art. 948, art. 966 – 968

Conform art. 948 pct. 4 C.civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei

convenţii sunt, alături de capacitatea de a contracta consimţământul valabil al părţii

ce se obligă şi un obiect determinat, cauza licită.

Potrivit art. 966 obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită,

nu poate avea nici un efect iar conform art. 967 C.civ., convenţia este valabilă chiar şi

atunci când cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrară.

În fine, art. 968 C.civ. defineşte cauza nelicită când este prohibită de legi,

contrară bunurilor moravuri şi ordinii publice..

În opinia Curţii, cauza ilicită ca şi element care aduce atingere ordinii publice,

legii sau bunelor moravuri, trebuie să se situeze fie în obiectul mijloc al contractului,

fie în scopul imediat sau mediat al acestuia. În prima ipoteză, cauza ilicită se

identifică cu însăşi obligaţiile şi drepturile convenite de părţi prin contractul lor,

obligaţii şi drepturi care ele însele sunt contrare legii sau ordinii publice, respectiv

bunelor moravuri. Nu poate fi reţinută această ipoteză în privinţa protocolului părţilor

din moment ce acest înscris reprezintă o recunoaştere de datorie din partea

reclamantei apelante şi o reeşalonare a acestei datorii din partea pârâtei intimate. În

a doua ipoteză, cauza ilicită cu element de fraudare a intereselor părţii, deşi nu

rezultă expres din clauzele inserate de către părţi, se reflectă în scopul contrar legii,

ordinii publice sau bunurilor moravuri. Nici această ipoteză nu este demonstrată în

cauză întrucât, aşa cum se prezintă conţinutul Protocolului, acesta nu face altceva

decât să constate o datorie a reclamantei apelante cu titlu ex tunc, şi să stabilească

pentru viitor modul de stingere a acestei datorii, ex nunc.

Curtea statuează că nimic nu împiedică părţile unui act juridic să dispună

asupra acelor drepturi şi obligaţii cu privire la care legea le acordă deplină libertate

de acţiune şi manifestare a acordului lor, potrivit principiului libertăţii de voinţă a

participanţilor la încheierea actelor juridice.


Decizia civilă nr. 1067 din 25 noiembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 901/PI/28.10.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosar nr. 6340/30/2012, s-a respins cererea reclamantei SC P.S. SRL B. prin

administrator judiciar C.I.I. S.C.I. în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL S. prin

administrator judiciar SCP A. & Q. C. SPRL având ca obiect constatare nulitate act, a

Pagină 11 din 49

fost disjunsă cererea reconvenţională formulată de pârâta – reclamantă

reconvenţională SC E. SRL S. prin administrator judiciar SCP A. & Q. C. SPRL în

contradictoriu cu pârâta reconvenţională SC P.S. SRL B. prin administrator judiciar

C.I.I. S.C.I. și s-a dispus formarea unui nou dosar.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, urmare a relaţiilor comerciale

derulate între părţi, s-a încheiat convenţia denumită Protocol, la data de 08.02.2010,

prin care pârâta-reclamantă reconvenţional recunoaşte existenţa unui debit total de

10.737.190.12 RON şi îşi asumă obligaţia de a-l stinge eşalonat, în rate egale, pe

parcursul a 36 de luni, începând cu luna mai 2010. La acest debit, conform art. 3 al

convenţiei se va datora dobândă calculată la debitul lunar rămas de achitat.

Această convenţie poartă atât semnăturile administratorilor celor două

societăţi comerciale, cât şi ştampilele acestor societăţi.

Drept motive de fapt ale acţiunii se invocă lipsa identificării clare şi precise a

obiectului protocolului semnat de părţi, prin aceea că suma înscrisă nu are caracter

cert, precum şi faptul că ar exista o fraudare a intereselor reclamantei-pârâte

reconvenţional, ca urmare a unei fapte a administratorului acesteia P.D.

Se înţelege că reclamanta ar invoca drept cauză a nulităţii, lipsa de obiect a

convenţiei ,precum şi cauza ilicită, singurul temei de drept indicat fiind prevederile art.

968 din Codul civil.

Nu s-a putut reţine lipsa de obiect a convenţie deoarece acesta constă în

eşalonarea plăţilor datorate de reclamantă către pârâtă, astfel cum rezultă din chiar

cuprinsul înscrisului.

Faptul că aceste sume restante ar exista sau nu şi ar avea sau nu cuantumul

cuprins în convenţie nu este un element de validitate al convenţiei, în consecinţă nu

poate fi un motiv de nulitate/anulare al convenţiei.

Este un motiv, eventual de reziliere/rezoluţiune a convenţiei, justificându-se

eventual pe cererea reconvenţională administrarea probei cu expertiză contabilă

pentru stabilire caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei.

În ceea ce priveşte fraudarea intereselor reclamantei la semnarea convenţiei,

şi în consecinţă cauza ilicită, s-a reținut că, cauza ca element de validitate al unei

convenţii este acel obiectiv urmărit de părţi la încheierea convenţiei care devine ilicit

atunci când acest obiectiv urmărit este contrar legii, bunelor moravuri sau ordinii

publice, conform art. 968 din Codul civil.

Scopul urmărit constă în stingerea unor creanţe pretins existente între părţi,

acest aspect u prezintă nimic ilicit, contrar legii bunelor moravuri sau ordinii publice.

Faptul că aceste creanţe nu ar avea caracter cert, lichid şi exigibil nu poate fi

considerat un motiv care să transforme cauza convenţiei în una ilicită.

S-a invocat o fraudare a intereselor reclamantei din partea numitului P.D. ce

avea calitatea de administrator al reclamantei la data semnării convenţiei. Acest

aspect poate constitui eventual un motiv de angajare a răspunderii civile delictuale

Pagină 12 din 49

sau contractuale a acestuia faţă de societatea a cărei interese le administra, la data

producerii respectivului prejudiciu .

Dacă se invocă această activitate frauduloasă ca motiv încălcare a principiului

libertăţii de voinţă la încheierea valabilă a actului juridic s-a reţinut că administratorul

societăţii a încheiat actul prin voinţa sa proprie, faptul că a avut un scop fraudulos,

ascuns, care urmărea producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, nu

poate fi un motiv de viciere a consimţământului dat.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta SC P.S. SRL B. prin

administrator judiciar C.I.I. S.C.I., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a

sentinţei atacate cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi

precizată, în sensul de a se constata nulitatea absolută a Protocolului semnat la data

de 08.02.2010 între SC P.S. SRL B. şi SC E. SRL S. cu toate consecinţele ce decurg

din constatarea nulităţii absolute a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În cauză s-a formulat întâmpinare de către pârâta intimată, solicitându-se

respingerea apelului ca nefondat, având în vedere că prima instanţă a pronunţat o

sentinţă temeinică şi legală, neputându-se reţine ca temei al nulităţii Protocolului

încheiat între părţi nici cauza ilicită a Convenţiei nici dolul ca viciu de consimţământ.

Examinând apelul astfel formulat prin prisma motivelor invocate în fapt şi în

drept precum şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, respectiv în limitele

prevăzute de art. 294-298 C.pr.civ., Curtea constată că apelul este nefondat, urmând

a fi respins pentru considerentele ce succed.

Aşa cum rezultă din motivele de apel dar şi din obiectul cererii de chemare în

judecată, reclamanta apelantă tinde la obţinerea nulităţii absolute a Protocolului

încheiat între părţi la data de 08.02.2010, invocându-se în acest sens ca motiv al

nulităţii, cauza ilicită, având în vedere că suma de 10.737.190,12 lei stabilită prin

înscrisul numit „Protocol” în sarcina reclamantei apelante, nu se justifică prin

contraprestația sinalagmatică a pârâtei intimate, astfel că Protocolul s-a încheiat în

frauda apelantei dar şi a persoanelor cesionare ale drepturilor societare cedate de

asociatul P.D. înaintea încheierii Protocolului.

Curtea constată că regimul juridic aplicabil nulităţii Protocolului încheiat de

către părţi raportat la data încheierii acestuia, 08.02.2010, este constituit din

ansamblul dispoziţiilor art. 948 pct.4 şi 966-968 din Codul civil de la 1865.

Conform art. 948 pct. 4 C.civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei

convenţii sunt, alături de capacitatea de a contracta consimţământul valabil al părţii

ce se obligă şi un obiect determinat, cauza licită.

Potrivit art. 966 obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită,

nu poate avea nici un efect iar conform art. 967 C.civ., convenţia este valabilă chiar şi

atunci când cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrară.

În fine, art. 968 C.civ. defineşte cauza nelicită când este prohibită de legi,

contrară bunurilor moravuri şi ordinii publice..

Pagină 13 din 49

Reclamanta apelantă reţine din acest ansamblu normativ cauza nelicită,

având la bază intenţia de fraudare a intereselor sale, intenţie care comportă şi o

conivenţă a ambelor părţi implicate în semnarea Protocolului.

Curtea relevă că deşi s-a invocat această cauză de nulitate absolută a actului

juridic încheiat inter-partes, purtând denumirea de Protocol, reclamanta apelantă nu

defineşte actul sau faptul juridic care poate fi caracterizat drept cauză nelicită a

contractului, în sensul de a defini şi apoi demonstra existenţa acelei circumstanţe sau

împrejurări care constituie obiectul scopului, contrar ordinii publice sau legii ori

bunelor moravuri.

Îndoiala asupra obiectului şi întinderii pretenţiilor fixate de părţi prin intermediul

Protocolului, iar prin aceasta asupra scopului justificat pe care l-ar fi avut părţile la

încheierea acelui protocol, nu poate fi inclusă în definirea cauzei ilicite, adică a acelor

acţiuni sau inacţiuni care tind să conducă sau chiar creează scopul ilicit al convenţiei.

În opinia Curţii, cauza ilicită ca şi element care aduce atingere ordinii publice,

legii sau bunelor moravuri, trebuie să se situeze fie în obiectul mijloc al contractului,

fie în scopul imediat sau mediat al acestuia. În prima ipoteză, cauza ilicită se

identifică cu însăşi obligaţiile şi drepturile convenite de părţi prin contractul lor,

obligaţii şi drepturi care ele însele sunt contrare legii sau ordinii publice, respectiv

bunelor moravuri. Nu poate fi reţinută această ipoteză în privinţa protocolului părţilor

din moment ce acest înscris reprezintă o recunoaştere de datorie din partea

reclamantei apelante şi o reeşalonare a acestei datorii din partea pârâtei intimate. În

a doua ipoteză, cauza ilicită cu element de fraudare a intereselor părţii, deşi nu

rezultă expres din clauzele inserate de către părţi, se reflectă în scopul contrar legii,

ordinii publice sau bunurilor moravuri. Nici această ipoteză nu este demonstrată în

cauză întrucât, aşa cum se prezintă conţinutul Protocolului, acesta nu face altceva

decât să constate o datorie a reclamantei apelante cu titlu ex tunc, şi să stabilească

pentru viitor modul de stingere a acestei datorii, ex nunc.

Curtea statuează că nimic nu împiedică părţile unui act juridic să dispună

asupra acelor drepturi şi obligaţii cu privire la care legea le acordă deplină libertate

de acţiune şi manifestare a acordului lor, potrivit principiului libertăţii de voinţă a

participanţilor la încheierea actelor juridice.

Pe de altă parte, obiectul asupra cărora părţile Protocolului şi-au manifestat

acordul de voinţă este unul permis de lege, nu este contrar ordinii publice şi nici

bunelor moravuri. Pentru a statua astfel, Curtea relevă că obiectul contractului este

derivat din natura activităţilor comerciale ale părţilor, activităţi care au avut loc între

părţi, aşa cum o demonstrează întreaga documentaţie depusă în volumul I al

dosarului de fond, paginile 78 – 344. Nimic din aceste operaţiuni astfel demonstrate

nu conduc la constatarea că între părţi s-ar fi derulat operaţiuni cu caracter nelicit.

De asemenea, pretenţiile recunoscute de către părţi prin intermediul Protocolului, au

caracter legal, întrucât se referă la obligaţiile pecuniare desprinse din operaţiunile

comerciale ale aceloraşi părţi. Pretenţiile băneşti decurgând din contracte nu sunt, în

principiu, contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.

Pagină 14 din 49

Legea civilă consacră prezumţia liceităţii actelor juridice iar prin aceasta şi a

cauzei licite a acestora. Mai mult, legea consacră şi prezumţia existenţei cauzei,

rămânând însă părţii interesate să facă proba contrară.

Această probă nu a fost relevată în cauză prin cereri probatorii pertinente

obiectului cauzei şi de natură să conducă la constatarea caracterului nelicit sau fals

al cauzei Protocolului. De asemenea, deşi apelanta indică în apelul său fraudarea

intereselor sale prin intermediul cauzei ilicite, nu evocă obiectul acestei fraude.

Numai simpla considerare a caracterului nejustificat de mari a pretenţiilor pârâtei

intimate, nu poate fi reţinută ca o fraudă la lege sau la ordinea publică ori a bunelor

moravuri.

Astfel fiind, constatând că sentinţa pronunţată de tribunal este temeinică şi

legală şi în raport de considerentele mai sus arătate, apelul declarat de reclamantă

este nefondat, Curtea urmează a-l respinge.

3. Acţiune în nulitate întemeiată pe clauzele abuzive din contractul de credit

bancar având ca obiectiv împrumut în franci elveţieni, cu privire la riscul

valutar la care se expune împrumutatul, ca urmare a creşterii cursului de

schimb valutar leu/franc elveţian. Invocarea forţei majore.”Îngheţarea”

cursului valutar de către instanţa de judecată la valoarea celui avut la

încheierea contractului. Denominarea în monedă naţională a plăţilor.

Respingerea acţiunii. Stabilirea caracterului legal al clauzelor

contractului de împrumut

- Legea nr. 193/2000 : art. 4, art. 14

- Legea nr. 296/2004 : art. 75, art. 76

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 1271, art. 2164

- Legea nr. 71/2011 : art. 107

- Codul civil de la 1865 : art. 1578

- Regulamentul BNR nr. 4/2005 : art. 3

- Jurisprudenţa CEDO : C-26/13, Kasler c.Ungaria

Articolul 1578 din Codul civil de la 1865, în vigoare la data încheierii

contractului, prevede că „obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna

pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o

scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să

restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât

în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii”.

Acelaşi principiu este consacrat şi de noul Cod civil care, în art. 2164, prevede

că „(1) în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi

cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea

preţului acestora. (2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani,

Pagină 15 din 49

împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi

variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel”.

Astfel, suma de rambursat urmează a fi determinată în raport cu suma efectiv

împrumutată, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei. Prin

urmare, obligaţia de restituire urmează să aibă loc în acelaşi număr de unităţi

monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între

punctul de plecare şi scadenţă.

Prin urmare nu poate fi vorba de o prevedere abuzivă inserată de bancă în

contract faptul că împrumutul a fost acordat în franci elveţieni, iar restituirea se face

în aceeaşi valută, deşi împrumutatul nu realizează câştiguri în această monedă, iar

pentru a restitui ratele lunare, el trebuie să procure această monedă de pe piaţă,

banca nefiind un factor care să influenţeze rata de schimb. Prin urmare cererea

reclamantei apare ca neîntemeiată, riscul valutar nefiind rezultatul unui abuz comis

de bancă, ci rezultatul evoluţiei pe piaţă a monedei creditului.

Cu privire la valorificarea în prezenta speţă a concluziilor CJUE în hotărârea

pronunţată în cauza C-26/13 (Kasler), instanţa reţine că între speţa pendinte şi cea

care a generat pronunţarea anterior identificatei hotărâri există o diferenţă esenţială

în sensul că în cazul acesteia din urmă petenţii au împrumutat o sumă exprimată în

forinţi maghiari (HUF), al căror echivalent a fost stabilit în franci elveţieni (CHF), iar

contractul prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe

baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat în ziua deblocării

fondurilor, împrumutaţii contestând în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea

băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea

CHF.

Referitor la critica apelantei cu privire la soluţia dată capătului de cerere prin

care s-a solicitat să se constate că a intervenit forţa majoră prevăzută la cap. 12 din

contractul de credit, Curtea consideră că în mod corect prima instanţă a respins

acest capăt de cerere, întrucât majorarea excesivă a valorii monedei CHF faţă de

moneda naţională nu poate fi asimilată forţei majore, întrucât fluctuaţia unui curs

valutar, oricât de mare ar fi aceasta, nu reprezintă un eveniment excepţional, precum

cazurile clasice de forţă majoră, constând în starea de război, cutremure, calamităţi

naturale etc.

Codul civil din 1865, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de credit, nu

conţinea o dispoziţie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva

aplicaţii legale particulare ale acesteia. Mai mult, impreviziunea fiind o excepţie de la

principiul pacta sunt servanda trebuie să fie expres prevăzută de lege. Prin urmare,

întrucât nu există niciun temei legal care să permită instanţei să dispună adaptarea

contractului de credit în temeiul impreviziunii, rezultă că solicitările apelantei în acest

sens sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul

valutar, este adevărat că acesta consacră prin art. 3 alin. (1) regula plăţilor în

monedă naţională între rezidenţi, însă alin. (3) al aceluiaşi articol permite realizarea

de „operaţiuni (...) şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al plăţilor". Odată

Pagină 16 din 49

încheiată convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută şi s-a

convenit achitarea ratelor în aceeaşi monedă, apelanta nu mai poate invoca regulile

care guvernează regimul valutar şi de la care a înţeles să excepteze contractul pe

care l-a încheiat cu pârâta.


Decizia civilă nr. 1145/A din 17 decembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 489/10.07.2015, pronunţată în dosarul nr. 710/30/2015,

Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta Ş.L.L. în contradictoriu

cu pârâta SC B. SA.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin cererea introductivă,

reclamanta Ş.L.L. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat constatarea

caracterului abuziv al clauzei de risc valutar instituit în Contractul de credit ipotecar

nr. HL10740/25.07.2007 si eliminarea acesteia; constatarea intervenirii forţei majore,

instituite prin cap. 12 din Contract; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF -

leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada

derulării contractului; denominarea în moneda naţionala a plaţilor, în virtutea

principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor

intre rezidenţi se plăteşte în moneda naţionala şi obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecata .

În motivare se arată că în fapt, între reclamanta, în calitate de împrumutat, şi

SC B. SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit ipotecar nr.

HL10740/25.07.2007, având ca obiect un credit în valoare de 139.000 CHF. La

momentul încheierii contractului, raportat la circumstanţele economice de la acel

moment precum şi la capacitatea reclamantei de înţelegere a clauzelor contractuale

şi a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se

prefigura şi a fost prezentată de reprezentanţii unităţii bancare a fi cea mai

avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul

determinant în vederea perfectării contractului. Astfel, reclamanta s-a obligat sa

returneze creditul contractat pe o durata de 336 de luni la termenele şi în cuantumul

stipulat în Contract, având ca premiza cursul valutar al CHF de la aceea dată.

Conform contractului, aceasta are de plată lunar o suma aproximativa de

1.000 CHF/luna, însa pe parcursul derulării contractului, suma efectiv plătită de

aceasta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii reclamantei de a-şi

îndeplini obligaţiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuita de

executare şi o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării

creditului.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în

vederea asigurării unei angajări în deplina cunoştinţa de cauza a consumatorului în

contractele de credit, este instituita în sarcina operatorului economic - banca, care

are o poziţie dominanta în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod

complet, corect şi precis a celui din urma cu privire la aspectele esenţiale ale

Pagină 17 din 49

produsului/ serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi implicit cu privire la

implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel

cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar - în Cap. 5 pct. 5.1. din Contractul

de credit ipotecar menţionat este stipulat aspectul ca Rambursarea ratelor se va face

în valuta în care s-a acordat creditul, la o data de scadenta stabilita de împrumutat,

începând cu luna următoare acordării creditului. De altfel, în pct. 5.11 din acelaşi

contract se stipulează că banca este autorizata sa îşi recupereze valoarea tranşelor

scadente prin debitarea conturilor în lei, conturi chiar şi de depozite, la un curs actual

leu/chf. Practic, prin aceasta clauza, clienta este obligata sa îşi asume riscul valutar

al contractului de credit, fiind o clauza abuziva. Având în vedere obligaţia de

transparenta contractuala instituita în sarcina operatorilor economici, fiecare

beneficiar al unui credit în valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care şi le asuma la

contractarea unui asemenea produs, iar omisiunea băncilor de a informa

consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, constituie o încălcare a

obligaţiei de consiliere, sancţionată în dreptul european şi naţional.

Raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de

credit reprezintă un contract de adeziune conţinând clauze prestabilite de către

Banca care se impun clientului fără a-i da posibilitatea de a influenţa conţinutul

acestora, fapt ce determina inegalitatea poziţiilor juridice ale părţilor contractante în

sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist, în detrimentul

consumatorului, care reprezintă partea mai slaba în contract, astfel că această

clauza de risc valutar constituie o clauza abuziva.

Referitor la intervenirea forţei majore, a arătat că, contractul de credit a fost

semnat de către reclamanta la data de 25.07.2007, rezultând ca, în speţa se aplică

cu precădere dispoziţiile referitoare la Codul civil de la 1865; că în contract este

prevăzut în cap. 12 ca forţa majora exonerează partea care o invoca în condiţiile

legii.

A considerat că în speţa, banca este în culpa referitor la riscul valutar, printre

obligaţiile pe care le avea fiind şi aceea de „apreciere a cursului şi riscului valutar" şi

că în situaţia în care forţa majora este singura cauza a prejudiciului, este exclusa

automat existenta raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi prejudiciu; de

asemenea, indirect este exclusa şi vinovăţia persoanei respective în cazul

răspunderii civile subiective.

Cu privire la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la

momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării

contractului, a arătat că Amendamentul nr. 17 al Parlamentului European prevede

pentru împrumuturile în moneda străina, următoarele obligaţii, general valabile pentru

creditele aflate în desfăşurarea, astfel: împrumuturile în moneda străina: (1) Statele

membre se asigura ca, în cazul în care un contract de credit se refera la un împrumut

în moneda străina, un cadru de reglementare corespunzător este instituit la

momentul în care contractul de credit este încheiat, pentru a asigura cel puţin ca: (a)

consumatorul are dreptul de a converti contractul de credit intr-o moneda alternativa,

Pagină 18 din 49

în condiţii specificate; sau (b) sunt în vigoare alte aranjamente pentru a limita riscul

ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de

credit.

Prima instanţă a reţinut că cererea reclamantei este neîntemeiată, având în

vedere că la data de 25 iulie 2007 între reclamanta Ş.L.L. și pârâta SC B. SA a

intervenit contractul de credit ipotecar numărul HL10740, prin care banca acorda un

împrumut de 139.000 de franci elvețieni pentru o perioadă de 336 de luni.

Potrivit contractului – art. 5.1 - și a graficului de rambursare reclamanta urma

să restituie creditul în rate lunare în moneda în care a fost contractat împrumutul.

Referitor la pretinsa clauză de risc valutar și solicitarea de transformare a

monedei creditului din CHF în lei, la cursul din momentul încheierii contractului,

instanța observă că potrivit art.1578 din Codul civil de la 1865, „Obligaţia ce rezultă

dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în

contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a

sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este

obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii”.

De asemenea art. 1576 din Codul civil de la 1865 arată că „ împrumutul este un

contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire

pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate”. Aceste

texte de lege aplicabile contractului, faţă de momentul încheierii lui, consacră

principiul nominalismului monetar.







contract, faptul că împrumutul a fost acordat în franci elveţieni, iar restituirea se face



banca nefiind un factor care să influenţeze rata de schimb, respectiv cursul de

cumpărare care este cunoscut că a avut mereu o tendinţă ascendentă în timp, iar nu

de scădere, tendinţa fiind generală pentru monedele din spaţiul european şi pentru

moneda americană. Prin urmare cererea reclamanților apare ca neîntemeiată, riscul

valutar nefiind rezultatul unui abuz comis de bancă, ci rezultatul evoluţiei pe piaţă a

monedei creditului.

Instanța de fond a apreciat că nu poate accepta nici teza potrivit căreia pe

parcursul derulării contractului ar fi intervenit forța majoră, motiv pentru care ar fi

incidente dispozițiile art. 12 din contract, deoarece modificarea cursului de schimb

chiar în proporție de 30% nu poate fi considerată un eveniment absolut imprevizibil și

invincibil.

Pe de o parte concluzia se impune datorită faptului că este de notorietate că în

perioada de după anul 1990 cursul principalelor monede a înregistrat o creștere în

Pagină 19 din 49

raport cu leul, în unele perioade (1996-1997, spre exemplu) acesta depășind chiar

100%. Așa fiind, reclamanta trebuia să fie conștientă de faptul că tendința cursului de

schimb va avea, pe termen lung, mai degrabă un trend crescător decât unul

descrescător.

Variația cursului de schimb nu poate fi considerată nici invincibilă atâta vreme

cât reclamanta și-a plătit în continuare ratele, deși cu niște costuri mai mari decât

cele din momentul contractării creditului.

În fine, nici prevederile Regulamentului nr. 4/2004 al BNR nu poate determina

admiterea solicitării reclamanților privind transformarea monedei creditului în lei

având în vedere că operațiunile de creditare a persoanelor fizice sunt incluse printre

excepțiile reglementate de Anexa 2 a regulamentului, anume cea de la punctul d).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Ş.L.L., solicitând

admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul: constatării

caracterului abuziv al clauzei de risc valutar instituit în Contractul de credit ipotecar

nr. HL10740/25.07.2007si eliminarea acesteia; constatării intervenirii forţei majore,

instituite prin cap. 12 din Contract; stabilizării cursului de schimb CHF - leu la

momentul contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului;

denominării în moneda naţionala a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul

valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în

moneda naţionala; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta apelantă susţine că prima instanţa a dispus în mod greşit

respingerea acţiunii sale raportat la art. 1576 şi 1578 din Codul civil de la 1865, iar pe

de altă parte, a respins intervenirea forţei majore, raportat la Regulamentul BNR nr.

4/2004.

Apelanta susţine că sentinţa atacata este netemeinica şi nefondată, având în

vedere că sentinţa atacată are ca temei art. 1578 din Codul civil de la 1865, în raport

cu care apreciază că suma de rambursat urma a fi determinată în funcţie de suma

efectiv împrumutată, respectiv suma unităţilor transmise trebuie restituita întocmai.

Consideră că temeiul legal avut în vedere de instanţa de fond nu este aplicabil

speţei, instanţa de fond aplicând legea fără să se raporteze şi la spiritul ei, respectiv

trebuia să analizeze textul de lege literal şi gramatical, apelanta făcând o amplă

prezentare a textului de lege privind impreviziunea. În prezent, art. 1271 din noul Cod

civil reglementează în mod expres instituţia impreviziunii, ca o excepţie de la

principiul forţei obligatorii a contractelor, iar art. 1271 alin. (2) din noul Cod civil

dispune că daca pe parcursul obligaţiilor, executarea contractului a devenit excesiv

de oneroasa, făcând injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa

poate interveni, pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia.

Mai arată că în sentinţa atacată, apare o interpretare a articolului 1578 din

Codul civil de la 1865, în sensul că s-a considerat „aplicabilă contractului, faţă de

momentul încheierii lui”, fiind principiul nominalismului monetar şi impreviziunii şi de

asemenea, a considerat ca „suma de rambursat urmează a fi determinata în raport

cu suma efectiv împrumutata, chiar şi în ipoteza unor modificări ale valorii monedei".

Consideră că pe lângă faptul ca instanţa de fond nu a interpretat textul legal în

Pagină 20 din 49

spiritul legii, a omis ca principiul instituit în Codul civil de la 1865 nu se aplică şi

contractelor asumate într-o monedă străina.

Articolul 1578 din Codul civil de la 1865 se refera la denominarea monedei

naţionale, nu şi situaţiei în care o moneda internaţionala s-a supranominat, aşa cum

s-a întâmplat in speţă. În prezent, moneda naţionala nu este influenţată doar de

inflaţie (situaţie s-ar aplica principiul nominalismului), ci şi de piaţa monetara

europeana sau internaţionala.

În speţă, avem de a face cu un contractul de credit bancar în valuta, supus

normelor privitoare la împrumutul de consumaţie, respectiv împrumutul cu dobânda.

Astfel, împrumutătorul având o calitate speciala, vor trebui respectate cu prioritate

regulile înscrise în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi capitalului,

precum şi actele emise de autoritatea prudențiala în domeniu, dar toata aceasta

legislaţie în materie a fost ignorata de către instanţa de fond, apelanta susţinând că

în privinţa contractelor încheiate cu consumatorii, urmează sa se aplice legile

speciale „şi, în completare, dispoziţiile prezentului cod". Legea nr. 193/2000 nu

exclude aplicarea regulilor din dreptul comun, iar legislaţia internă nu exclude

posibilitatea stipulării unor clauze de indexare monetara în materia contractelor

încheiate cu un consumator.

Apelanta invocă în susţinerea afirmaţiilor sale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie

Europene, considerând ca instanţa de fond nu s-a raportat la argumentele expuse de

către reclamanta apelanta, cu privire la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar,

care este o clauza abuziva, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la

circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus

consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determina un

dezechilibru major intre drepturile şi obligaţiilor asumate de către părţi, riscul valutar

fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra

posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei

clauze rezida în faptul ca obliga consumatorul sa se supună unor condiţii

contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală sa ia cunoştinţa la data

semnării contractului, spre deosebire de celălalt contractant - banca.

Or, având în vedere obligaţia de transparenţă contractuala instituita în sarcina

operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare şi protecţie

inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a

înțelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului, fiecare beneficiar al

unui credit în valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care şi le asuma la contractarea

unui asemenea produs.

Consideră că banca a cunoscut riscurile unui asemenea contract şi situaţia de

hipovalorizare a monedei elveţiene a fost exclusă, iar omisiunea anumitor bănci de a

informa consumatorul complet asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen

previzibil pentru experţii financiari, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabilă, iar

la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii

faţă de moneda naţionala fiind inevitabila, constituie o încălcare a obligaţiei de

consiliere, sever sancţionat în dreptul european şi naţional întrucât este de natura sa

Pagină 21 din 49

angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine

deformata a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 „O clauza contractuala care nu

a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăşi

sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului

şi contrar cerinţelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi

obligaţiile părţilor. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala va fi

considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita

fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele

standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi

pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Referitor la excluderea intervenţiei forţei majore în cauză, apelanta susţine că

în contractul de credit a fost prevăzut în cap. 12 că forţa majora (in conformitate cu

legea) exonerează partea care o invoca în condiţiile legii şi că forţa majora s-a

produs prin majorarea excesiva a cursului monedei elveţiene, fiind îndeplinite cele

trei condiţii în acest sens: exterioritatea - având în vedere faptul ca intre cele doua

părţi operează un contract de credit, iar cazul apărut este exterior voinţei părţilor

contractante; imprevizibilitatea se refera, deopotrivă, la producerea împrejurării

respective şi la efectele sau consecinţele sale, în sensul în care împrejurarea putea fi

prevăzuta, iar cel chemat sa răspundă săvârşeşte o fapta culpabila deoarece nu a

prevăzut-o şi nu a luat măsurile necesare pentru preîntâmpinarea sau evitarea

urmărilor sale prejudiciabile. Prin urmare, atâta vreme cât cursul valutar apare ca un

element total extern voinţei părţilor contractante, este corecta prezumţia ca părţile nu

aveau cum sa prevadă intr-un totul acest risc valutar.

Apelanta consideră că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment

imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, acesta

nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită

anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb si, în consecinţa, asumarea

în cunoştinţa de cauza a riscului valutar.

Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul

Consumului, contractele de credit pentru consum precum şi toate celelalte condiţii

aplicabile contractului trebuie sa conţină clauze clare, corecte, care sa nu determine

interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare

cunoştinţe de specialitate. Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a

administra riscul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare şi

exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsura

în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul

încheierii contractului, măsura ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţă.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii

contractului şi efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele pe care părţile

le-au stabilit iniţial, apelanta considerând ca se impune revizuirea efectelor

contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea în vigoare noului

Pagină 22 din 49

Cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care

constituie o transpunere legislativa a soluţiilor conturate în practica.

Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar

„Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni intre rezidenţi, care

fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţionala

(leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2". Achitarea ratelor lunare în

temeiul unui contract de credit nu este prevăzuta în Anexa nr. 2 a Regulamentului

valutar astfel încât se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract

sa se facă în moneda naţionala.

De asemenea, efectuarea plaţilor în valută implică suportarea unor costuri

suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar

cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă faţă

de obligaţia asumată, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe care trebuie

sa guverneze executarea contractului. Având în vedere acest aspect, denominarea

în moneda naţionala a plaţilor constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale

precum şi a principiului echităţii, aceste prevederi naţionale fiind în deplina

concordanta cu dispoziţiile europene.

Pârâta intimată SC B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

acestuia ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală a sentinţei

atacate.

Examinând apelul declarat de reclamantă prin prisma motivelor de apel şi a

prevederilor art. 466 şi urm. C.pr.civ., Curtea va constata că acesta este nefondat.

Astfel, din actele şi probele dosarului rezultă că la data de 25 iulie 2007 între

reclamanta Ş.L.L. și pârâta SC B. SA s-a încheiat contractul de credit ipotecar

numărul HL10740, prin care pârâta a acordat reclamantei un împrumut de 139.000

de franci elvețieni pentru o perioadă de 336 de luni.

Prin contractul de credit părţile au inserat o clauză contractuală prin care se

stabileşte că rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat în

aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul - art. 5.1 –, consacrând aşadar în

planul convenţiei principiul nominalismului monetar statuat atât de Codul civil de la

1865, cât şi de Codul Civil actualmente în vigoare.

Articolul 1578 din Codul civil de la 1865, în vigoare la data încheierii

contractului, prevede că „obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna

pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o

scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să

restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât

în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii”.

Acelaşi principiu este consacrat şi de noul Cod civil care, în art. 2.164,

prevede că „(1) în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie

aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau

scăderea preţului acestora. (2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume

de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită,

oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel”.

Pagină 23 din 49







contract faptul că împrumutul a fost acordat în franci elveţieni, iar restituirea se face



banca nefiind un factor care să influenţeze rata de schimb. Prin urmare cererea

reclamantei apare ca neîntemeiată, riscul valutar nefiind rezultatul unui abuz comis

de bancă, ci rezultatul evoluţiei pe piaţă a monedei creditului.

Prin contractul de credit nr. HL13811/12.07.2007, părţile au optat pentru

creditul în moneda CHF (art. 1.1), iar potrivit art. 5.1 rambursarea ratelor lunare se

face în moneda în care a fost acordat creditul. Astfel formulate clauzele în discuţie

apar a fi o aplicaţie şi o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar

consacrat legislativ şi nu o sarcină plasată nelegal asupra consumatorului.

Cu privire la valorificarea în prezenta speţă a concluziilor CJUE în hotărârea

pronunţată în cauza C-26/13 (Kasler), instanţa reţine că între speţa pendinte şi cea

care a generat pronunţarea anterior identificatei hotărâri există o diferenţă esenţială

în sensul că în cazul acesteia din urmă petenţii au împrumutat o sumă exprimată în

forinţi maghiari (HUF), al căror echivalent a fost stabilit în franci elveţieni (CHF), iar

contractul prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe

baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat în ziua deblocării

fondurilor, împrumutaţii contestând în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea

băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea

CHF.

Petenţii au prevalat natura abuzivă a clauzei, în măsura în care prevede,

pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat pentru

punerea la dispoziţie a acestuia.

Această cauză se înscrie în contextul ofertei de contracte de credit de consum

încheiate în monede străine. Recurgerea la acest tip de contracte, care constituie o

practică relativ curentă în anumite state membre ale Uniunii Europene şi care,

primafacie, poate fi considerată atractivă de împrumutaţi datorită ratei dobânzii,

inferioară celei aplicate în general, s a dovedit problematică, în urma crizei financiare

internaţionale de la sfârşitul anilor 2000, pentru numeroşi particulari, din cauza

deprecierii puternice a anumitor monede în raport cu moneda străină vizată (în

special francul elveţian). Aceşti particulari au fost obligaţi să ramburseze sume

lunare, exprimate în moneda naţională, considerabil mai mari decât cele pe care ar fi

trebuit să le achite dacă ar fi fost calculate pe baza ratei de schimb istorice, aplicabilă

la momentul deblocării împrumutului. Inconvenientele observate au fost atât de mari

încât, prin ricoşeu, sectorul bancar al anumitor state membre a fost considerabil

afectat de acestea (concluzii AG Wahl, pct. 1).

Pagină 24 din 49

Hotărârea CJUE amintită mai sus nu a statuat nimic cu privire la caracterul

nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise şi nici nu a impus modificarea

cursului de schimb agreat prin contract.

Curtea reţine că, în prezenta cauză, la momentul încheierii contractului nu se

putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a liniei ascendente

sau descendente a cursului de schimb CHF/leu, pentru a putea fi imputată pârâtei

lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa

de claritate şi inteligibilitate a clauzei.

Faptul că, anterior momentului la care a fost încheiat contractul, moneda CHF

a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca în

viitor costul creditului să crească, aşa cum conchide reclamanta, ci lipsa de stabilitate

putea să genereze de asemenea ipoteza contrară, fiind de esenţa unui astfel de

contract că ambele părţi trebuie să accepte toate riscurile aferente cursului de

schimb asociate unui împrumut contractat într-o monedă diferită de cea în care sunt

încasate veniturile.

Referitor la critica apelantei cu privire la soluţia dată capătului de cerere prin

care s-a solicitat să se constate că a intervenit forţa majoră prevăzută la cap. 12 din

contractul de credit, Curtea consideră că în mod corect prima instanţă a respins

acest capăt de cerere, întrucât majorarea excesivă a valorii monedei CHF faţă de

moneda naţională nu poate fi asimilată forţei majore, întrucât fluctuaţia unui curs

valutar, oricât de mare ar fi aceasta, nu reprezintă un eveniment excepţional, precum

cazurile clasice de forţă majoră, constând în starea de război, cutremure, calamităţi

naturale etc.

Din analiza art. 107 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „dispoziţiile art.

1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate

după intrarea în vigoare a Codului civil", rezultă că aceasta dispoziţie cu caracter

general poate fi invocată doar pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a

noului Cod civil.

Codul civil din 1865, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de credit, nu

conţinea o dispoziţie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva

aplicaţii legale particulare ale acesteia. Mai mult, impreviziunea fiind o excepţie de la

principiul pacta sunt servanda trebuie să fie expres prevăzută de lege. Prin urmare,

întrucât nu există niciun temei legal care să permită instanţei să dispună adaptarea

contractului de credit în temeiul impreviziunii, rezultă că solicitările apelantei în acest

sens sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul

valutar, este adevărat că acesta consacră prin art. 3 alin. (1) regula plăţilor în

monedă naţională între rezidenţi, însă alin. (3) al aceluiaşi articol permite realizarea

de „operaţiuni (...) şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al plăţilor". Odată

încheiată convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută şi s-a

convenit achitarea ratelor în aceeaşi monedă, apelanta nu mai poate invoca regulile

care guvernează regimul valutar şi de la care a înţeles să excepteze contractul pe

care l-a încheiat cu pârâta.

Pagină 25 din 49

Pentru considerentele mai sus expuse, neexistând motive de schimbare sau

anulare a sentinţei apelate, în baza art. 480 de procedură civilă, Curtea va respinge

apelul declarat de reclamanta Ş.L.L. împotriva sentinţei civile nr. 489/10.07.2015,

pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 710/30/2015.

4. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor prin care s-a adoptat

planul de reorganizare. Decăderea debitoarei din dreptul de a depune un

astfel de plan. Conţinutul interdicţiei legale. Stricta interpretare şi

aplicare a normelor incidente. Respingerea contestaţiei

- Legea nr. 85/2006 : art. 14, art. 15, art. 33 alin. (1) şi alin. (2)

Potrivit art. 33 alin. (1), şi (2) din Legea nr. 85/2006, în termen de 48 de ore de

la înregistrarea cererii creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii

insolvenţei, judecătorul-sindic va comunica cererea, în copie, debitorului; în termen

de 10 zile de la primirea copiei, debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască

existenţa stării de insolvenţă; dacă debitorul contestă starea de insolvenţă, iar

contestaţia sa este ulterior respinsă, el nu va mai avea dreptul să solicite

reorganizarea judiciară.

Conform regulilor generale de interpretare, un text legal prin care se restrânge

un drept sau prin care o persoană este decăzută din exercitarea acestuia este de

strictă interpretare.

În speță, recurenta-debitoare, astfel cum rezultă din sentința comercială nr.

1150/8.11.2011 a T.V., a arătat că este de acord cu intrarea sa în procedura

insolvenței, contestând în prealabil doar creanțele creditorilor declanșatori.

Pe cale de consecință, recurenta-debitoare nu era decăzută din dreptul de a

propune un plan de reorganizare, astfel încât contestația intimatei-creditoare nu putea

fi admisă de judecătorul-sindic pentru acest motiv.


Decizia civilă nr. 413/R din 19 noiembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 13/JS/CC/12.02.2015 pronunţată în dosarul nr.

4389/91/2010/a14, Tribunalul Caraş-Severin a respins cererea de suspendare a

soluţionării prezentei cauze formulată de reprezentantul debitorului SC V.P. SA.

A admis contestaţia formulată de reclamanta-creditoare C.B. SA şi în

consecinţă, a dispus anularea hotărârii Adunării creditorilor debitorului SC V.P. SA

din data de 16.01.2014.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin contestaţia formulată,

reclamanta C.B. SA a solicitat să se constate nelegalitatea Hotărârii Adunării

Generale a creditorilor din data de 16.01.2014 şi să se dispună desfiinţarea acesteia,

cu motivarea că în data de 16.01.2014 a fost stabilită şedinţa Adunării creditorilor

Pagină 26 din 49

având ca ordine de zi „Votarea planului de reorganizare al societăţii debitoare SC

V.P. SA”, propus de reprezentanţii debitorului. Prin votul dat în şedinţa respectivă

contestatoarea a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. a) raportat

la art. 33 alin. (4), alin. (6) Legea nr. 85/2006, care stipulează că planul de

reorganizare putea fi formulat doar de către administratorul judiciar sau de către

creditorii care deţin cel puţin 20% din valoarea masei credale; votarea planului de

reorganizare propus şi depus de o persoană care şi-a pierdut calitatea de a depune

un plan de reorganizare încalcă dispoziţiile art. 94 alin. (1) din Legea nr. 85/2006;

şedinţa adunării din data 16.01.2014 nu putea avea ca obiect discutarea planului de

reorganizare, întrucât planul de reorganizare a fost depus de către o persoana

decăzută, conform art. 33 alin. (4), din dreptul de a mai propune un plan de

reorganizare.

Debitoarea SC V.P. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei, arătând că prin adresa nr.

2561/08.11.2011, a adus la cunoştinţă instanţei că este de acord cu deschiderea

procedurii insolvenţei şi intrarea în reorganizare, astfel că intenţia acesteia de

reorganizare şi de a depune un plan de reorganizare, reiese atât din dispozitivul

sentinţei comerciale nr. 1150/2011, precum şi din Raportul privind cauzele şi

împrejurările care au dus la starea de insolvenţă a debitoarei; că administratorul

judiciar care a întocmit Raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la

insolvenţa debitoarei SC V.P. SA. şi-a manifestat disponibilitatea de a întocmi un

plan de reorganizare sau de a colabora pentru întocmirea acestuia.

Ca urmare a faptului că nu a contestat starea de insolvenţă, ci doar calitatea

de creditori şi legalitatea sumelor pretinse, nu pot fi invocate dispoziţiile art. 33 alin.

(2) din Legea nr. 85/2006.

Faţă de această contestaţie, judecătorul sindic a reţinut că prin sentinţa

comercială nr. 1150/08.11.2011, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr.

4389/91/2010, publicată în BPI nr. 12660/25.11.2011, a fost respinsă contestaţia

debitoarei SC V.P. SA formulată împotriva acţiunii introduse de creditoarea SC B.

SRL, fiind deschisă, în temeiul art. 33 alin. (4) din Legea nr. 85/2006, procedura

generală a insolvenţei împotriva societăţii debitoare.

În procesul-verbal al şedinţei Adunării Creditorilor votul creditorilor a fost

consemnat astfel:

În grupa creanţelor garantate, prevăzută de articolul 100 lit. a din Legea

85/2006, creditorii garantaţi au votat, cu 100% din total grupa de vot, pentru

respingerea planului: C.B. SA deţinând 89,02% din creanţele înscrise în categoria

creanţelor garantate a comunicat pe data de 16.01.2014 punctul de vedere în sensul

că nu aprobă planul, DGRFP Galaţi – AFP Vrancea - prin punctul de vedere transmis

în data de 16.01.2014 a comunicat administratorului judiciar că nu aprobă planul de

reorganizare propus de administratorul special al SC V.P. SA.

În grupa creanţelor salariate prevăzută de art. 100 lit. b) din Legea nr.

85/2006, salariaţii ce deţin 68,15% din masa credală înscrisă în aceasta grupă au

votat pentru aprobarea planului de reorganizare.

Pagină 27 din 49

În grupa creanţelor bugetare, creditorul Autoritatea pentru Administrarea

Arhivelor Statului, ce deţine 78,48% din grupa creanţelor bugetare, a votat pentru

aprobarea Planului de reorganizare, cu amendamentul că trebuie corectat planul de

reorganizare, în sensul modificării sumelor datorate AAAS în planul de distribuţie

către creditorii bugetari

În grupa creanţelor chirografare, creditorii ce deţin 53,36% din aceasta grupă,

au votat pentru aprobarea Planului de reorganizare.

Conform celor menţionate în procesul-verbal al şedinţei adunării creditorilor

din data de 16.01.2014, prima instanţă a constatat că planul de reorganizare propus

de administratorul special a fost votat de către trei categorii de creanţe: categoria

creanţelor salariale, categoria creanţelor bugetare şi categoria creditorilor

chirografari.

Potrivit articolului 33 alin. (2) din Legea 85/2006, în termen de 10 zile de la

primirea copiei cererii creditorului, debitorul trebuie să conteste, fie să recunoască

existenţa stării de insolvenţă. Dacă debitorul contestă starea de insolvenţă, iar


reorganizarea judiciară, iar potrivit art. 33 alin. (4) din Legea 85/2006 dacă

judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este în stare de insolvenţă, îi va respinge

contestaţia şi va deschide, printr-o sentinţă, procedura generală, situaţie în care un

plan de reorganizare poate fi formulat numai de către administratorul judiciar sau de

către creditorii deţinând împreună sau separat minimum 20% din valoarea masei

credale şi numai dacă aceştia îşi exprimă intenţia de a depune un plan în termenul

prevăzut la art. 59 alin. (1), respectiv la art. 60 alin. (2).

Conform sentinţei comerciale nr. 1150/2011 pronunţată de Tribunalul Vrancea

în dosarul nr. 4389/91/2010, publicată în BPI nr. 12660/25.11.2011, rezultă că

debitoarea a contestat starea de insolvenţă, având în vedere cererea formulată de

către creditoarea SC B. SRL Constanta. În condiţiile în care contestaţia la cererea de

deschidere a procedurii insolventei formulată de către creditoarea SC B. SRL

Constanţa a fost respinsă ca neîntemeiată, consecinţa acestui fapt este aceea că

planul de reorganizare în cazul debitoarei SC V.P. SA poate fi formulat doar de către

administratorul judiciar sau de către creditorii deţinând împreună cel puţin 20% din

valoarea masei credale.

Aşadar, votarea planului de reorganizare propus şi depus de o persoana care

şi-a pierdut calitatea de a depune plan de reorganizare în conformitate cu dispoziţiile

art. 94 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, încalcă prevederile art. 33 alin. (2) din

Legea nr. 85/2006.

În aceste condiţii, şedinţa Adunării Creditorilor SC V.P. SA din data de

16.01.2014 nu putea avea ca obiect discutarea planului de reorganizare, depus de

către debitoare, prin administratorul special, aceasta fiind decăzută potrivit

dispoziţiilor art. 33 alin. (4) din dreptul de a mai propune un plan de reorganizare.

Conform prevederilor art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, hotărârea adunării

creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea

creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se

Pagină 28 din 49

consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor

îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa

adunării creditorilor.

Aşadar, temeiurile pentru care judecătorul sindic poate desfiinţa o hotărâre a

adunării creditorilor sunt doar cele legate de încălcarea procedurii obligatorii

reglementate de prevederile art. 13, art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 85/2006, deci

motive de nelegalitate, şi nu de netemeinicie.

Având în vedere că în şedinţa Adunării creditorilor debitoarei SC V.P. SA, din

data de 16.01.2014 a fost aprobat planul de reorganizare a debitoarei propus de o

persoană decăzută din dreptul de a propune un plan de reorganizare, judecătorul

sindic a admis contestaţia formulată de reclamanta-creditoare C.B. SA, împotriva

hotărârii Adunării Creditorilor debitoarei SC V.P. SA din data de 16.01.2014, şi a

dispus anularea acesteia.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs debitoarea SC V.P. SA, prin

administrator special T.A., solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei

recurate în sensul admiterii în principal a cererii de cererii de suspendare formulate în

baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă până la soluţionarea

irevocabila a dosarului nr. 4389/91/2010/a16 şi a desfiinţării sentinţei cu privire la

soluţia de admitere a contestaţiei pe fond, urmând a casa sentinţa şi a trimite cauza

spre rejudecarea fondului după repunerea pe rol la încetarea suspendării, iar în

subsidiar, dacă se menţine soluţia de respingere a suspendării, solicită pe fond,

modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.

Recurenta susţine că parcursul procesual a fost în sensul ca debitoarea să

întocmească planul de reorganizare, iar cele menţionate în dispozitivul sentinţei sunt

doar greşeli de consemnare ce vin în contradicţie cu cererile din dosar; că prin

sentinţa de deschidere a procedurii s-a reţinut că debitoarea a solicitat deschiderea

procedurii insolvenţei şi intrarea în reorganizare, iar ulterior a reţinut că referitor la

contestaţia pe care o formulase debitoarea faţă de întinderea creanţei creditoarei SC

B. SRL, apărătorul creditoarei a susţinut că nu se impune continuarea efectuării

completării la raportul de expertiză, dându-se cuvântul pe fondul contestaţiei doar

creditoarei, iar debitoarea care promovase iniţiat contestaţia nu a pus deloc concluzii

pe aceasta, tocmai pentru că a înţeles să renunţe la ea şi să-şi susţină doar cererea

de deschidere a procedurii şi intrarea în reorganizare.

Se mai arată că judecătorul-sindic a reţinut că debitorul se află în stare de

insolvenţă, stare cunoscută de debitoare, care a fost de acord cu deschiderea

procedurii, deşi debitoarea nu şi-a mai susţinut contestaţia împotriva SC B. SRL/,

nepunând deloc concluzii pe aceasta şi renunţând, implicit, la ea; că totuşi instanţa s-

a pronunţat pe fondul cererii, respingând-o ca neîntemeiată, în condiţiile în care şi

creditoarea a susţinut că nu mai are continuarea administrării probatoriului.

Recurenta debitoare consideră că în mod eronat în dispozitivul sentinţei s-a

reţinut pronunţarea pe fondul contestaţiei împotriva creanţei SC B. SRL, sentinţa

cuprinzând dispoziţii contradictorii, întrucât debitoarea nu putea să aibă o poziţie

Pagină 29 din 49

procesuala contradictorie, respectiv pe de o parte să conteste starea de insolvenţă,

iar pe de altă parte să solicite deschiderea procedurii.

Creditoarea-intimată C.B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca

nefondat a recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Prima instanță a admis contestația formulată de creditoarea C.B. SA și a

dispus anularea Hotărârii Adunării Creditorilor debitoarei SC V.P. SA din data de

16.01.2014, prin care a fost aprobat planul de reorganizare propus de către debitoare,

cu motivarea că aceasta era decăzută din dreptul de a propune un asemenea plan.

Se constată că prin sentința comercială nr. 1150/8.11.2011 pronunțată de

Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 4389/91/2010 a fost respinsă contestația formulată

de debitoare la cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea

SC B. SRL.; a fost anulată contestația formulată de către debitoare la cererea de

deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea A.D. SA Panciu ca

insuficient timbrată; a fost anulată cererea formulată de creditoarea V.C.R.U. ca

netimbrată și, în consecință, a fost respinsă contestația debitoarei față de această

cerere ca fiind rămasă fără obiect; au fost admise cererile formulate de creditorii SC B.

SRL și SC A. SA și a fost deschisă procedura generală a insolvenței față de

debitoarea SC V.P. SA

În practicaua acestei hotărâri se menționează că judecătorul-sindic a pus în

discuție cererea formulată de debitoarea SC V.P. SA la data de 8.11.2011, prin care a

arătat că este de acord cu deschiderea procedurii insolvenței și intrarea în

reorganizare.

Potrivit art. 33 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 85/2006, în termen de 48 de ore

de la înregistrarea cererii creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii

insolvenţei, judecătorul-sindic va comunica cererea, în copie, debitorului; în termen

de 10 zile de la primirea copiei, debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască

existenţa stării de insolvenţă; dacă debitorul contestă starea de insolvenţă, iar


reorganizarea judiciară.

Conform regulilor generale de interpretare, un text legal prin care se restrânge

un drept sau prin care o persoană este decăzută din exercitarea acestuia este de

strictă interpretare.

Se observă că norma menționată mai sus instituie sancțiunea decăderii din

dreptul de a propune un plan de reorganizare pentru debitorul care contestă starea

sa de insolvență, iar nu existența sau întinderea creanței creditorului care a formulat

cererea de deschidere a procedurii insolvenței față de debitoare.

Cu alte cuvinte, doar în măsura în care debitoarea susține că are lichiditățile

necesare pentru achitarea datoriilor sale exigibile, deși în realitate nu deține aceste

mijloace, este sancționat de legiuitor prin pierderea dreptului său de a solicita

reorganizarea.

Pagină 30 din 49

Acest fapt este o consecință a obligației pe care o are o societate aflată în

insolvență de a declanșa procedura insolvenței, întrucât continuarea activității sale în

aceste condiții este de natură să aducă prejudicii celorlalți comercianți.

În schimb, în speță, recurenta-debitoare, astfel cum rezultă din sentința

comercială nr. 1150/8.11.2011 a Tribunalului Vrancea, a arătat că este de acord cu

intrarea sa în procedura insolvenței, contestând în prealabil doar creanțele creditorilor

declanșatori.

Pe cale de consecință, recurenta-debitoare nu era decăzută din dreptul de a

propune un plan de reorganizare, astfel încât contestația intimatei-creditoare C.B. SA

nu putea fi admisă de judecătorul-sindic pentru acest motiv.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va

admite recursul formulat de recurenta-debitoare SC V.P. SA prin administrator

special T.A., în contradictoriu cu intimatul-administrator judiciar C. SPRL şi cu

intimata-creditoare C.B. SA împotriva sentinţei civile nr. 13/JS/CC/12.02.2015

pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin; va modifica sentinţa recurată în sensul că va

respinge contestaţia creditoarei C.B. SA.

5. Contestaţia la tabelul definitiv al creanţelor pentru motivul stingerii

tuturor creanţelor prin plată. Opunerea nulităţii plăţilor de stingere a

creanţelor, pe cale incidentală. Respingerea contestaţiei. Omisiunea

pronunţării asupra sancţiunii nulităţii. Recurs. Constatarea caracterului

interdependent al efectelor date de plata creanţelor şi de sancţiunea

nulităţii plăţilor. Casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei

- Constituţia României: art. 21

- Legea nr. 85/2006: art. 46, art. 75

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 312 alin. (3), alin. (5), alin. (61)

Încă de la introducerea contestaţiei, iniţial la data de 02.09.2014 şi până în

cadrul procesual finalizat cu sentinţa supusă prezentului recurs, în cauză sa ridicat

problema de drept referitoare la nulitatea versus validitatea plăţilor efectuate de

debitoare după afişarea tabelului definitiv de creanţe prin care aceiaşi debitoare a

stins toate creanţele existente împotriva sa la datele de 18.05 şi 29.10.2012.

Cu toate acestea Tribunalul nu a verificat niciodată cel puţin două aspecte:

dacă sunt incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 85/2006, cu referire la nulitatea

plăţilor efectuate de debitor, după deschiderea procedurii insolvenţei; dacă aceste

plăţi sunt valide, în condiţiile în care au fost efectuate de alţi subiecţi decât

debitoarea. Asemenea verificări erau necesare deoarece motivului contestaţiei la

tabelul definitiv privind stingerea creanţelor prin plata acestora, în contul debitoarei, i

Pagină 31 din 49

s-a opus nevaliditatea plăţilor, în condiţiile plasării acestor plăţi după afişarea

tabelului definitiv al creanţelor.

În raport de acest deznodământ, judecătorul sindic avea obligaţia de a

tempera desfăşurarea în continuare a procedurii, astfel încât constatarea validităţii

sau invalidităţii plăţilor să se reflecte în procedura insolvenţei debitoarei, în mod

corect, fie în sensul închiderii procedurii pentru atingerea scopului stingerii creanţelor

în mod voluntar, fie în sensul lichidării patrimoniului debitoarei în vederea plăţii

creditorilor ale căror creanţe au supravieţuit tabelului definitiv consolidat.

Prin urmare Curtea constată că, prima instanţă nu a soluţionat cauza în

întregime şi nu s-a pronunţat asupra raportului constând în validitatea sau nulitatea

plăţilor efectuate în contul debitoarei, prin care s-au stins creanţele creditorilor înscrişi

în tabelul definitiv, motiv pentru care a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică.

Curtea nu are posibilitatea de a soluţiona pentru prima dată, în recurs, acest raport

întrucât ar răpi părţilor primul grad de jurisdicţie, iar prin aceasta ar aduce o

încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţia

României, în favoarea aceloraşi părţi.


Sentinţa civilă nr. 433 din 9 decembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 1392/17.09.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în

dosar nr. 1729/63/2912/A1.1** s-a respins contestaţia formulată de formulată de

contestator debitor SC C. SRL, prin administrator special N.M. împotriva tabelului

definitiv al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar intimat Cabinet Individual de

Insolvenţă V.C., în dosar 1729/63/2012/a1, privind administrarea procedurii de

insolvenţă faţă de debitoarea SC C. SRL, în contradictoriu cu creditorii Primăria

mun. Craiova – Direcţia Impozite şi Taxe, Administraţia Judeţeană a Finanţelor

Publice Dolj – AFP Craiova şi I.T.M. Dolj.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin contestaţia formulata de

către contestatorul debitor SC C. SRL, prin administrator special N.M., se arata ca în

mod greşit au fost înscrise de către lichidatorul judiciar în tabelul definitiv de creanţe

al debitoarei sumele de 27.545 lei solicitată de Primăria Craiova şi 1.678 lei solicitată

de AFP Craiova şi nu au fost avute în vedere plăţile efectuate de debitor după data

deschiderii procedurii insolventei.

Din înscrisurile depuse, respectiv Adresa nr. 21556/15.02.2012 Direcţia

Impozite şi taxe din cadrul Primăriei Craiova a comunicat ca exista un debit restant

de 27.545 lei, ce reprezintă impozit pe clădiri şi cheltuieli de executare.

Aceasta suma a fost înscrisă în tabelul definitiv de creanţe depus la grefa

Tribunalului Dolj la data de 20.03.2012 şi cel din 3.04.2012, la care nu au fost

formulate contestaţii.

Cu referire la creanţa deţinuta de creditorul AFP Craiova, în suma de 1.678 lei

şi aceasta a fost înscrisa în tabelul definitiv de creanţe, necontestat.

Pagină 32 din 49

Nu este contestat aspectul potrivit căruia ulterior definitivării tabelului de

creanţe, respectiv la data de 18.05.20120 si 29.10.2012 aceste sume de bani au fost

achitate, din proprie iniţiativă, fără ca lichidatorul judiciar să cunoască acest aspect şi

fără aprobarea judecătorului sindic.

Dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 prevăd ca ”în afară de

cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul sindic, toate actele,

operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule”.

Cum în speţă nu ne aflam în situaţia art. 49 din Legea insolventei, plăţile

făcute sunt nule.

Cu toate acestea, lichidatorul judiciar a ţinut cont de plăţi - la momentul

distribuirii sumelor către creditori şi din înscrisurile depuse rezultă că nu au fost

achitate sume dublate către cei doi creditori, respectiv Primăria Craiova si AFP

Craiova.

Pentru considerentele mai sus invocate, judecătorul sindic a dispus

respingerea contestaţiei formulate de contestator debitor SC C. SRL, prin

administrator special N.M. împotriva tabelului definitiv al creanţelor întocmit de

lichidatorul judiciar intimat Cabinet Individual de Insolvenţă V.C., privind

administrarea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC C. SRL., în

contradictoriu cu creditorii Primăria mun. Craiova – Direcţia Impozite şi Taxe,

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj –A.F.P. Craiova ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs debitoarea SC C. SRL prin

administrator special N.M. solicitând admiterea recursului împotriva Sentinţei

nr.1392/17.09.2015 pronunţata de către Tribunalul Timiş în dosarul

1729/63/2012/A1.1**, casarea acesteia şi trimiterea la judecătorul sindic în vederea

analizării probelor prezentate împotriva lichidatorului judiciar.

În motivare se arată că plăţile către creditori au fost efectuate de către asociaţi

din fondurile proprii şi nu de către debitoare. Această operaţiune a fost practic o

acţiune de creditare a SC C. SRL şi prin care s-a stins o obligaţie pe care persoana

juridica o avea către terţi

Această operaţiune comerciala este reglementata de Codul civil de la 1864

care la art.1093 stabileşte "obligaţia poate fi achitată de o persoană neinteresată;

această persoana trebuie însă să lucreze în numele şi pentru achitarea debitorului.

Asociaţii sunt persoane interesate şi prin urmare plăţile efectuate de ei prin

creditarea societăţii si achitarea datoriilor acesteia are interesul sa efectueze plata

datoriilor.

Chiar daca s-ar considera o liberalitate pentru SC C. SRL acest fapt nu a

prejudiciat creditorii/ ba mai mult aceştia si-au încasat datoriile înscrise la masa

credală.

Recurenta precizează ca a depus la dosarul de faliment chitanţele prin care

am arătat ca toate sumele evidenţiate in tabelul definitiv al creanţelor au fost achitate.

În aceste condiţii daca lichidatorul judiciar ar fi considerat plăţi ilegale ar fi

cerut anularea ca frauduloase conform art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Pagină 33 din 49

Examinând în fond recursul declarat prin prisma motivului de casare invocat

de recurentă, cu solicitarea trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, potrivit

art. 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat,

urmând a fi admis, pentru următoarele considerente.

Astfel, prima instanţă respingând contestaţia recurente reţine că deşi după

afişarea tabelului definitiv de creanţe al debitoarei, creanţele creditorilor au fost stinse

prin plată, asemenea plăţi nu sunt valabile şi oricum nu au fost aduse la cunoştinţa

lichidatorului judiciar, condiţii în care acesta din urmă nu trebuia să ţină seama de

plăţile făcute şi a avut îndreptăţirea să continue procedura inclusiv cu plata

creditorilor în urma valorificării activelor debitoarei.

Curtea relevă că această cauză a suferit mai multe casări cu trimitere spre

rejudecare, de fiecare dată instanţa de control judiciar dispunând casarea pentru

erori diferite ale primei instanţe.

Cu toate acestea încă de la introducerea contestaţiei, iniţial la data de

02.09.2014 şi până în cadrul procesual finalizat cu sentinţa supusă prezentului

recurs, în cauză sa ridicat problema de drept referitoare la nulitatea versus validitatea

plăţile efectuate de debitoare după afişarea tabelului definitiv de creanţe prin care

aceiaşi debitoare a stins toate creanţele existente împotriva sa la datele de 18.05 şi

29.10.2012. Chitanţele de plată a acestor creanţe se află în dosarul de fond iniţial

înregistrat al Tribunalul Timiş la filele 6-10. Cu toate acestea Tribunalul nu a verificat

niciodată cel puţin două aspecte: dacă sunt incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr.

85/2006, cu referire la nulitatea plăţilor efectuate de debitor, după deschiderea

procedurii insolvenţei; dacă aceste plăţi sunt valide, în condiţiile în care au fost

efectuate de alţi subiecţi decât debitoarea. Asemenea verificări erau necesare

deoarece motivului contestaţiei la tabelul definitiv privind, stingerea creanţelor prin

plata acestora, în contul debitoarei, i s-a opus nevaliditatea plăţilor în condiţiile

plasării acestor plăţi după afişarea tabelului definitiv al creanţelor.

Este în afara oricăror îndoieli că lichidatorul judiciar a ridicat problema

invalidării plăţilor debitoarei pentru stingerea creanţelor, adevărat însă că pe cale

incidentală, adică în cadrul procesual creat prin contestaţia administratorului special.

În raport de aceste aspecte judecătorul sindic avea obligaţia legală de a pune în

discuţia părţilor necesitatea soluţionării acestei apărări şi de a se pronunţa asupra

acestei probleme, inclusiv prin dispozitiv. În raport de acest deznodământ judecătorul

sindic avea obligaţia de a tempera desfăşurarea în continuare a procedurii, astfel

încât constatarea validităţii sau invalidităţii plăţilor să se reflecte în procedura

insolvenţei debitoarei, în mod corect, fie în sensul închiderii procedurii pentru

atingerea scopului stingerii creanţelor în mod voluntar, fie în sensul lichidării

patrimoniului debitoarei în vederea plăţii creditorilor ale căror creanţe au supravieţuit

tabelului definitiv consolidat.

Prin urmare Curtea constată că, pe de o parte prima instanţă nu a soluţionat

cauza în întregime şi nu s-a pronunţat asupra raportului constând în validitatea sau

nulitatea plăţilor efectuate în contul debitoarei, prin care s-au stins creanţele

creditorilor înscrişi în tabelul definitiv, motiv pentru care a pronunţat o soluţie nelegală

Pagină 34 din 49

şi netemeinică. Curtea nu are posibilitatea de a soluţiona pentru prima dată, în

recurs, acest raport întrucât ar răpi părţilor primul grad de jurisdicţie, iar prin aceasta

ar aduce o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din

Constituţia României, în favoarea aceloraşi părţi.

Fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3), alin. (5) alin. (6)

şi alin. (6) ind. 1 din Codul de procedură civilă, constatând că primeşte aplicare şi art.

304 ind. 1 Cod procedură civilă cu referire la necercetarea fondului, în întregime, de

către prima instanţă, respectiv că s-a solicitat în cauză casarea sentinţei atacate cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, că în plus, instanţa de recurs nu

poate da o dezlegare în drept, pentru prima dată, în recurs asupra raportului privind

validitatea/nulitatea plăţilor, efectuate în contul debitoare, că pentru o justă

soluţionare a cauzei şi o deplină cercetare asupra acestor probleme de drept, prin

luarea în dezbatere contemporană a acestora în faţa aceleiaşi instanţe, este

necesară casarea sentinţei inclusiv cu trimitere spre rejudecare, Curtea va admite

recursul declarat recursul declarat de debitoare prin administrator special şi va casa

sentinţa atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe Tribunalul Timiş prin

judecător sindic. Cu prilejul rejudecării prima instanţă va stabili pe bază de cercetări

judecătoreşti raportul validităţii/nulităţii plăţilor efectuate în contul debitoarei, efectele

acestor plăţi faţă de creditorii ale căror creanţe au fost stinse astfel şi faţă de

necesitatea continuării procedurii, pronunţându-se în mod corespunzător atât asupra

contestaţiei cât şi asupra validităţii/nulităţii plăţilor.

6. Închiderea procedurii anterior punerii în executare a hotărârii

judecătoreşti de obligare a uneia din persoanelor prevăzute de art. 138

alin. (1) din Legea nr. 85/2006 la plata pasivului debitoarei. Intervenirea

insolvenţei persoanei obligate la pasiv. Cererea de înscriere a

creditorilor debitoarei în tabelul de creanţă al persoanei obligate să

suporte pasivul debitoarei. Respingerea cererii. Contestaţie.

Admisibilitate

- Legea nr. 85/2006: art. 138, art. 142

Dacă executarea silită de drept comun nu se poate derula, având în vedere că

pârâta SC C. SA se află în procedură de insolvenţă, toţi cei înscrişi în tabelul

debitorului SC T.P. SRL îşi păstrează calitatea de creditori şi sunt îndrituiţi a-şi

îndestula creanţa ca urmare a executării silite a pârâtei, astfel încât singura lor

opţiune, într-o astfel de ipoteză este de a apela la executarea silită colectivă faţă de

fosta pârâtă din dosar şi, prin urmare, de a se înscrie în tabelul de creanţe al acesteia

din urmă.


Decizia civilă nr. 421/R din 25 noiembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Pagină 35 din 49

Prin sentinţa civilă nr. nr. 864/23.09.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în

dosar nr. 7056/108/2012/a29, s-a respins contestaţia formulată de creditorul

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului – AAAS (fosta AVAS) Bucureşti

împotriva măsurii practicianului în insolvenţă de a nu înscrie creanţa creditorului în

tabelul creanţelor din procedura insolvenţei debitorului SC I. A. SA.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, creditorul-contestator a

solicitat înscrierea la masa credală cu suma de 464,74 lei cu rangul de preferinţă

prevăzut de art. 121 alin, (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenţei. Ca şi temei al creanţei a invocat sentinţa comercială nr. 163/2011,

pronunţată de Tribunalul Arad Secţia Comercială în dosar nr. 5710/108/2010, prin

care SC C. SA a fost obligat, în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind

procedura insolvenţei, să plătească din averea sa pasivul de 2.945.971,46 lei al

debitorului SC T.P. SRL, societate faţă de care ulterior s-a închis procedura

insolvenţei.

La cererea Administraţiei Județene a Finanţelor Publice Arad, practicianul în

insolvenţă a înscris în tabelul preliminar de creanţe al debitorului SC C. SA, creanţa

stabilită prin sentinţa amintită, ca şi creanţă chirografară.

În speţă este situaţia particulară în care executarea silită împotriva

persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) se efectuează faţă de SC C. SA, societate

în insolvenţă, primând dispoziţiile din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenţei, care prevăd înscrierea tuturor creditorului la masa credală.

În baza sentinţei comerciale nr. 163/2011 din dosar 5710/108/2010, s-a

obţinut o creanţă chirografară a SC T.P. SRL faţă de SC C. SA, creanţă care, în

urma închiderii procedurii insolvenţei SC T.P. SRL, putea fi solicitată de oricare dintre

creditorii înscrişi în tabelul creanţelor acestei din urmă societăţi, sumele obţinute

urmând a fi repartizate însă între creditorii SC T.P. SRL conform ordinii de prioritate

din acest tabel.

Deci în mod corect practicianul în insolvenţă a înscris, la cererea formulată de

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, respectiva creanţă în tabelul

creanţelor debitorului SC C. SA, ca şi creanţă chirografară.

Creditorul-contestator Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului –

AAAS nu are, în baza sentinţei amintite, o creanţă directă faţă de SC C. SA.

Reciproc, SC C. SA nu are o obligaţie directă faţă de Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului – AAAS, rezultând din aceeaşi sentinţă. Prin urmare

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului – AAAS nu poate înscrie direct

creanţa sa în tabelul creanţelor SC C. SA, nici ca sumă nici ca ordine de preferinţă ci

poate doar participa la distribuirea sumelor recuperate, aspect care nu face însă

obiectul prezentului litigiu.

În ce priveşte Decizia nr. 6/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta

stabileşte prioritatea executării potrivit Codului de Procedură Fiscală faţă de

executarea prin executor judecătoresc, însă doar în situaţia concursului dintre

Pagină 36 din 49

creditori fiscali şi ceilalţi creditori ai unui debitor care nu este în insolvenţă, nefiind

aplicabilă în cazul de faţă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului – AAAS (fosta AVAS) Bucureşti, solicitând admiterea

acestuia, modificarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, înscrierea

creditoarei AAAS în tabelul definitiv de creanţe, cu suma solicitată în cererea de

admitere a creanţei.

În motivare, arată că, SC C. SA a fost obligată prin sentinţa comercială nr.

163/18.01.2011 pronunţata de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5710/108/2010,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 1295/16.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel

Timişoara, la plata sumei de 2.945.971,46 Ron, reprezentând pasivul societăţii SC

T.P. SRL pentru acoperirea acestuia.

Din totalul sumei la care a fost obligată la plata SC C. SA, soldul sumei

datorate către AAAS este de 464,74 Lei.

Prin adresa înregistrată sub nr. 32/06.05.2015, comunicată AAAS în data de

18.05.2015, administratorul judiciar notifică instituţia apelantă că nu va proceda la

înscrierea la masa credală a debitoarei SC C. SA suma solicitata de AAAS prin

cererea de admitere a creanţei înregistrată sub nr. P/15/11384/01.04.2015, având în

vedere că la masa credală a debitoarei este deja înscrisă creditoarea AJFP Arad cu

întreg pasivul societăţii SC T.P. SRL

Având în vedere această motivaţie, consideră că atât AAAS ca şi ceilalţi

creditori ai societăţii SC T.P. SRL sunt prejudiciaţi.

Examinând calea de atac a contestatoarei prin prisma motivelor invocate de

aceasta, a stării de fapt şi normelor aplicabile, Curtea consideră întemeiat recursul

pentru următoarele considerente:

Conform art. 142 din Legea nr. 85/2006, după închiderea procedurii de

faliment, sumele la care au fost obligate persoanele potrivit art. 138 alin. (1) din lege,

vor fi executate silit conform dreptului comun şi repartizate de un executor

judecătoresc în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe, prevedere ce

îndrituiesc creditorii din tabelul de creanţe al SC T.P. SRL să-şi obţină creanţa

proprie printr-o astfel de executare silită comună.

Dacă executarea silită de drept comun nu se poate derula, având în vedere că

pârâta SC C. SA se află în procedură de insolvenţă, toţi cei înscrişi în tabelul

debitorului SC T.P. SRL îşi păstrează calitate de creditori şi sunt îndrituiţi de a-şi

îndestula creanţa ca urmare a executării silite a pârâtei, astfel încât singura lor

opţiune în speţa de faţă este de a apela la executarea silită colectivă faţă de fosta

pârâtă din dosar şi, prin urmare, de a se înscrie în tabelul de creanţe al SC C. SA.

Judecătorul sindic consideră nejustificat că această creditoare Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului – AAAS (fosta AVAS) Bucureşti nu ar avea o

creanţă proprie în baza sentinţei anterioare, dar pe de altă parte, în baza aceluiaşi

titlu, respectiv hotărârea judecătorului sindic de atragere a răspunderii, apreciază în

contradictoriu că un alt creditor al SC T.P. SRL, în speţă AJFP Arad, este îndreptăţit

Pagină 37 din 49

să fie înscris în tabelul de creanţe al SC C. SA cu toată suma la care a fost obligată

pârâta, ce include în mod greşit şi creanţele altor creditori ai SC T.P. SRL.

Este de neacceptat ca un singur creditor al SC T.P. SRL să devină titular unic

al tuturor creanţelor acesteia şi astfel să obţină o sumă de la SC C. SA, în condiţiile

în care prin sentinţa civilă nr. 163/2011 debitoarea actuală SC C. SA nu a fost

obligată la plata sumei de bani către AJFP Arad, ci către averea debitoarei SC T.P.

SRL iar prin efectul dispoziţiilor art. 142, către toţi creditorii acesteia din urmă.

Pe de altă parte, în legătură cu caracterul acestei creanţe al recurentei, se

reţine că o creanţă chirografară este cea care nu are o garanţie reală sau personală,

creanţa bugetară fiind în înţelesul art. 3 pct. 11 din Legea nr. 85/2006 cea care

constă în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi

accesoriile acestora; rangul de preferinţă al creanţei recurentei pe care-l avea în

tabelul de creanţe al SC T.P. SRL de creanţă bugetară, nu se păstrează în contextul

procedurii de insolvenţă al SC C. SA, unde acest creditor are un nou titlu ce nu intră

în categoria sumelor menţionate la art. 3 pct.11, astfel încât rangul său de preferinţă

va fi de creanţă chirografară.

Faţă de starea de fapt expusă şi în condiţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C.pr.civ. se

va admite recursul declarat de contestatoarea Autoritatea pentru Administrarea

Activelor Statului – AAAS (fosta AVAS) Bucureşti se va, modifica sentinţa atacată în

sensul că se va admite contestaţia AAAS Bucureşti şi se va dispune înscrierea în

tabelul de creanţe a debitoarei SC C. SA Arad cu suma de 464,74 lei ca şi creanţă

chirografară.

7. Procedura insolvenţei. Contestaţia terţului împotriva adjudecării la

licitaţie publică a bunului debitorului, calificată de instanță „Contestație

la executare”. Nelegalitatea completării dispozițiilor privind contestarea

lichidării bunurilor debitorului falit în cadrul procedurii reglementate de

Legea nr. 85/2006, cu prevederile Codului de procedură civilă referitoare

la contestația la executare. Tardivitatea contestației. Casare cu trimitere

spre rejudecare în recurs. Rejudecarea cauzei de același judecător

sindic. Incompatibilitate. Nulitatea noii hotărâri pronunțate

- Legea nr. 85/2006 : art. 12, art.149, art. 21 alin. (2) şi (3)

- Codul de procedură civilă de la 1865 : art. 24, art. 137, art. 399 - 404

Conform art. 24 C.pr.civ. judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină

nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de

rejudecare după casare.

În materie de insolvenţă, acest principiu a fost nuanţat prin prevederile art. 12

din Legea nr. 85/2006, care arată expres că un judecător sindic nu devine automat

incompatibil a soluţiona cererile ulterioare aferente procedurii, ca urmare a casării

unei sentinţe pronunţate la instanţa de control judiciar. Dar chiar şi prevederile

Pagină 38 din 49

speciale din Legea nr. 85/2006 păstrează principiul înscris în art. 24 C.pr.civ.

statuând că regula înscrisă în art. 12 nu se aplică în cazurile în care se dispune

casarea hotărârii de către instanţa de recurs, cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

situaţie în care judecătorul sindic care a dezlegat pe fond pricina este incompatibil să

mai statueze încă o dată asupra aceloraşi chestiuni de fapt şi de drept.

Potrivit dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile acestei legi se

completează cu normele Codului de procedură civilă, dar numai în acele situaţii în

care legea specială nu cuprinde dispoziţii derogatorii iar aplicarea prevederilor

dreptului comun nu este incompatibilă cu specificul procedurii insolvenţei, câtă vreme

ambele acte normative reglementează în fapt un ansamblu de norme de procedură.

Sub nicio formă însă, cele două acte normative nu pot fi compilate şi

asamblate, în maniera în care a reuşit instanţa de fond, care a apreciat că se poate

considera învestită cu o contestaţie la executarea silită, deşi aceasta este de

competenţa judecătoriei ca instanţă de executare, iar o executare silită realizată de

un executor judecătoresc nu a avut loc niciodată; din perspectiva dispoziţiilor Codului

de procedură civilă nici nu putea fi formulată decât de debitor, creditor sau cel ce se

pretinde titularul unui drept de proprietate al bunurilor vândute.

Este adevărat că lichidarea activului patrimonial ce se realizează în cadrul

procedurii falimentului are foarte multe aspecte asemănătoare vânzării la licitaţie

publică ce se realizează prin mijlocirea executorului judecătoresc, dar între cele două

instituţii juridice nu se poate pune semnul echivalenţei, astfel încât să se ajungă la

aplicarea haotică a normelor de procedură din două acte normative distincte ce

reglementează proceduri distincte.

Prin urmare, executarea silită de drept comun se subordonează dispoziţiilor

imperative sau dispozitive cuprinse în Codul de procedură civilă, în timp ce vânzarea

activelor unei societăţi falite, se subordonează rigorilor Legii nr.85/2006 şi voinţei

creditorilor ale căror interese sunt urmărite de legiuitor a fi satisfăcute în primul rând.

Or, atâta vreme cât legea conferă lichidatorului judiciar atribuţia de a proceda

la vânzarea activelor, fie prin negociere, fie prin licitaţie publică, obligându-l totodată

să întocmească un raport lunar privind activităţile întreprinse şi măsurile dispuse, şi

mai reglementează în cuprinsul art. 21 alin. (2) şi (3) dreptul debitorului, al

administratorului special, al creditorilor sau a oricărei persoane interesate de a

contesta măsurile luate de lichidatorul judiciar, în termen de 3 zile de la depunerea

raportului la dosar, înseamnă că legea specială prevede suficiente norme de

procedură care să servească intereselor participanţilor, norme care trebuie

respectate, având vădită prioritate în aplicare faţă de normele de drept comun ale

Codului de procedură civilă care ar deveni incidente numai dacă legea specială nu ar

prevedea nimic.

În considerarea datelor de depunere a rapoartelor lunare ale lichidatorului

judiciar, contestaţia formulată de către reclamant abia la data de 29 mai 2013, prin

care a solicitat generic anularea tuturor actelor de procedură prin care s-au înstrăinat

bunurile din averea debitoarei, apare a fi tardiv formulată, cu încălcarea termenului

Pagină 39 din 49

de 3 zile prevăzut de lege, excepţia de tardivitate invocată în apărare fiind pe deplin

întemeiată.


Decizia civilă nr. 354 din 7 octombrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 408/22 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Arad în

dosar nr.4796/108/2011/a6 s-au respins excepţiile netimbrării şi insuficientei timbrări

a contestaţiei, a inadmisibilităţii contestaţiei, a necompetenţei judecătorului-sindic, a

lipsei calităţii procesuale şi a lipsei interesului lui S.P.C., a tardivităţii formulării

contestaţiei şi a lipsei calităţii procesuale pasive a lui S.V. şi a lui P.V.A.R.

Prin aceeaşi hotărâre s-a admis în parte contestaţia formulată de S.P.C., în

contradictoriu cu pârâţii S.V., P.V.A.R., SCP I. IPURL A., şi debitorul SC T.T.D.A.

SRL A., în faliment în dosar de bază nr. 4796/108/2011, înregistrat la Tribunalul Arad

Secţia a II-a Civilă, prin lichidatorul judiciar C.M.L. IPURL A., şi s-a dispus anularea

licitaţiilor publice din data de 18.05.2012 şi din data de 15.05.2013, din cadrul

procedurii insolvenţei debitorului SC T.T.D.A. SRL A., din dosar de bază nr.

4796/108/2011* înregistrat la Tribunalul Arad Secţia a II-a Civilă, respingându-se

însă cererea contestatorului de anularea actelor subsecvente a acestor licitaţii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei pentru absenţa atribuţiilor

judecătorului-sindic în judecarea acesteia şi la excepţia necompetenţei judecătorului-

sindic, prima instanţă a statuat că este competentă să soluţioneze prezenta

contestaţie, atribuţiile executorului judecătoresc şi ale instanţei de executare fiind

exercitate, în cadrul reglementărilor speciale ale legii insolvenţei, de către practicianul

în insolvenţă şi respectiv judecătorul-sindic, un argument suplimentar fiind acela că

instanţa de control judiciar care a pronunţat anterior casarea cu rejudecare a trimis

cauza la judecătorul-sindic iar nu la judecătorie. În consecinţă judecătorul-sindic a

respins excepţia, sub ambele formulări ale acesteia.

Raportat la excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a interesului lui S.P.C.

şi la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei pe aceste motive, judecătorul sindic a

subliniat că potrivit art.116 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul

judecătorului-sindic şi că, pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va

face toate demersurile de expunere pe piaţă, într-o formă adecvată, a acestora,

cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

Prima instanţă a mai subliniat că potrivit legii, lichidarea va începe îndată după

finalizarea de către lichidator a inventarierii şi depunerea raportului de evaluare,

bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca ansamblu în stare de funcţionare - sau

individual iar metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere

directă sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe

baza propunerii lichidatorului, lichidatorul judiciar având obligaţia de a prezenta

adunării generale a creditorilor şi regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii

de vânzare pentru care optează.

Pagină 40 din 49

Redând şi prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenţei, prima instanţă a subliniat că adunarea creditorilor din 24.02.2012 a

stabilit că vânzarea bunurilor debitorului se face prin licitaţie publică, astfel că, în

baza art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în cauză sunt

aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă cu privire la vânzarea silită prin

licitaţie publică, în măsura compatibilităţii cu cele ale legii insolvenţei.

În consecinţă, constatând că potrivit art. 399 din Codul de procedură civilă,

împotriva executării silite se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau

vătămaţi prin executare, judecătorul-sindic a statuat că, dată fiind completarea

dispoziţiilor din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei cu dispoziţiile

Codului de procedură civilă, la vânzarea la licitaţie publică făcută, în cadrul procedurii

insolvenţei, de către practicianul în insolvenţă, este admisibilă contestaţia la

executare.

De asemenea judecătorul-sindic a reţinut că în categoria persoanelor

interesate în cadrul unei vânzări la licitaţie intră orice persoană care are intenţia de a

cumpăra bunuri de tipul celor scoase la licitaţie, intenţie pe care şi-o poate concretiza

condiţionat de efectuarea publicităţii corespunzătoare vânzării. Cum publicaţia de

vânzare se adresează publicului larg, erga omnes, scopul acesteia fiind tocmai de a

găsi potenţiali cumpărători, orice persoană este potenţial persoană interesată în a şti

ce bunuri se vând, la ce preţ şi în ce condiţii. Deci contestatorul S.P.C., are, alături de

orice altă persoană, calitatea de persoană interesată, calitate care la rândul său, în

baza art. 399 din Codul de procedură civilă, îi conferă calitate procesuală activă în

formularea prezentei contestaţii.

În aprecierea primei instanțe, a accepta apărările care susţin că doar

participanţii la procedură pot formula contestaţii, ar însemna, pe lângă nesocotirea

legii, că licitaţia deşi „publică” se face de fapt într-un cadru închis ceea ce contravine

chiar caracterului vânzării, fapt ce nu poate fi acceptat, subliniind că inclusiv

vânzarea prin negociere directă este supusă aprobării creditorilor şi supraofertării

publice.

Pe de altă parte, invocând interesul general care este ocrotit de normele ce

guvernează vânzarea la licitație publică, prima instanţă a statuat că orice persoană

care are interes să cumpere un bun poate invoca încălcarea acestor norme.

Poe de altă parte, judecătorul-sindic a subliniat că un contestator nu trebuie să

dovedească faptul că deţine sumele de bani necesare cumpărării bunurilor, (trecând

peste faptul că în publicaţiile de vânzare nu s-a indicat nici un preţ sau bun), în caz

de neaplată existând instituţia vânzării bunului în contul adjudecătorului rău platnic,

neexistând vreun temei legal pentru a solicita unei persoane care doreşte să

participe la o licitaţie să îşi dovedească cu martori acest interes.

De asemenea judecătorul-sindic a reţinut că, în baza art. 3 din Legea nr.

76/2012, în cauză nu este aplicabil art. 712 din noul Cod procedură civilă, în raport

de acest ansamblu de argumente respingând excepţia de inadmisibilitate a

contestaţiei, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei interesului lui

S.P.C. în prezenta cauză.

Pagină 41 din 49

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, judecătorul sindic a

statuat că potrivit art.401 contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data

când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă,

invocând în acelaşi timp şi conţinutul art. 504 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură

civilă de la 1865 cu referire la locurile de afişare şi de publicare ale publicaţiei de

vânzare.

În aprecierea judecătorului sindic, textul citat completează, pentru licitaţia

publică, formularea generică a art. 116 alin. (1) fraza a doua din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenţei privind expunerea pe piaţă într-o formă adecvată,

subliniind că publicaţia de vânzare trebuia, pe lângă publicarea în ziar, să fie afişată

conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi că doar în aceste condiţii, dublate

de stabilirea unui termen de licitaţie care nu poate fi mai scurt de 30 zile de la

afişarea publicaţiei, se putea reţine că faptul cunoaşterii conţinutului publicaţiei de

vânzare a fost opozabil tuturor şi se poate stabili termenul de formulare a unor

eventuale contestaţii.

În cauză practicianul în insolvenţă a procedat doar la publicarea anunţului de

vânzare într-un ziar (cu doar 3 zile respectiv 2 zile libere anterior datei primei licitaţii),

şi afirmativ, prin afişare la sediul acestuia. Faptul a fost apreciată de judecătorul-

sindic ca insuficientă pentru a considera că contestatorul a avut cunoştinţă de

publicaţia de vânzare şi de efectuarea vânzării.

Mai mult, în aprecierea judecătorului sindic, chiar şi în ipoteza în care ar fi

cunoscut conţinutul publicaţie, contestatorul nu putea şti ce se vinde, cu cât se vinde,

etc., deci nu putea să aprecieze la acel moment dacă are sau nu interes în prezenta

licitaţie.

Judecătorul-sindic a reţinut că în cauză nu este incident art. 21 din Legea nr.

85/2006 privind procedura insolvenţei, cum se susţine în apărările practicianului în

insolvenţă şi ale adjudecatarului, ci, pentru considerentele anterioare, prevederile

Codului de procedură civilă privind contestaţia la executare, concluzionând că, în

raport cu licitaţia din 15.05.2013 contestaţia a fost depusă în termen de 15 zile, motiv

pentru care a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.

Raportat la fondul cauzei, prima instanţă a constatat că adunarea creditorilor

din 24.02.2012 a stabilit că vânzarea bunurilor debitorului se face prin licitaţie

publică, hotărând şi un minim de condiţii privind preţul la care urmau să fie

valorificate bunurile funcţie de licitaţia la care urmau să fie vândute. S-a mai reţinut

din susţinerile practicianului în insolvenţă şi celor consemnate în procesul verbal al

adunării creditorilor din 24.02.2012, că aceştia au aprobat şi un regulament de

vânzare a bunurilor debitorului, regulament la care se face trimitere şi în publicaţiile

de vânzare, dar care nu a fost depus la dosar, nefiind accesibil instanţei şi nu a fost

predat actualului practician în insolvenţă. De asemenea, instanţa de fond a mai

subliniat că la şedinţa din 24.02.2014 creditorii nu s-au prezentat ci au votat în scris,

aspect din care instanţa dedus că acel regulament nu a fost comunicat, astfel că nici

creditorii înşişi nu au cunoscut regulamentul cu pricina, mai ales că acesta nu a fost

publicat nici în Buletinul procedurilor de insolvenţă şi nici predat practicianului în

Pagină 42 din 49

insolvenţă care a aplicat pentru o perioadă de câteva luni prezenta procedură de

insolvenţă. Prin urmare, judecătorul sindic a conchis că acel regulament a fost

cunoscut doar de către practicianul în insolvenţă SCP I. IPURL.

Cu referire la conţinutul anunţurilor de vânzare judecătorul-sindic a reţinut

aceste anunţuri nu au respectat exigenţele art. 504 C.pr.civ. subliniind că în cuprinsul

art. 838 din noul Cod de procedură civilă sunt prevăzute dispoziţii similare indicându-

se însă în mod expres sancţiunea nulităţii pentru neîndeplinirea acestora.

S-a mai reţinut a fi relevant faptul că anunţurile de vânzare publicate de

practicianul în insolvenţă nu cuprind nici o menţiune din care să se poată identifica

bunurile scoase la licitaţie, nu indică nici măcar ce fel de bunuri sunt, mobile, imobile,

etc. şi nu este indicat preţul de evaluare şi preţul de pornire a licitaţiei iar trimiterile la

regulamentul de vânzare, a cărui existenţă este de altfel incertă neputând suplini

lipsa menţiunilor impuse obligatoriu de lege.

Prin urmare, judecătorul sindic a conchis că anunţurile de licitaţie nu au

asigurat o publicitate efectivă, reală, în acord cu scopul acestora, asigurând condiţiile

unor vânzări la licitaţie publică făcută însă fără publicitate, toate aceste lipsuri ale

anunţului de licitaţie fiind suficiente pentru a atrage nulitatea licitaţiilor.

În plus, s-a mai reţinut că anunţurile stabilesc pentru potenţialii participanţi la

licitaţie condiţii contrare dispoziţiilor legale, respectiv obligativitatea înscrierii la

licitaţie până în preziua licitaţiei stabilind şi ora limită, impunându-se plata garanţiei

de participare până în preziua licitaţiei deşi articolul amintit prevede depunerea

cauţiunii la termenul de vânzare, fapt reluat şi de art. 506 din Codul de procedură

civilă. Prin urmare, instanţa de fond a conchis că prin neindicarea preţului de pornire

nu se poate cunoaşte nici valoarea cauţiunii, de care adjudecatarele totuşi au ştiut.

De asemenea, prima instanţă a constatat că anunţurile se referă doar la

primele două licitaţii nu şi la situaţia în care bunurile nu se vând nici la a doua licitaţie

iar cu referire la publicarea şi afişarea anunţurilor de vânzare judecătorul-sindic a

reţinut că nu a existat o afişare a publicaţiei de vânzare la sediul instanţei de

executare, la locul unde se află imobilele supuse vânzării şi la sediul primăriei în a

cărei rază teritorială sunt situate imobilele, însăşi practicianul în insolvenţă arătând în

înscrisurile depuse la dosar că s-au făcut doar publicaţiile în ziar şi afişările la sediul

acestuia, instanţa de fond constatând şi nerespectarea termenului de 30 zile stabilit

de art. 504 din Codul de procedură civilă.

Plecând de la aceste premise, judecătorul sindic a observat că practicianul în

insolvenţă a vândut de fiecare dată bunurile la doua licitaţie, cu cel mai mare preţ

oferit, nesocotind astfel condiţiile arătate anterior, fapt ce atrage de asemenea

nulitatea licitaţiei având în vedere că nici anunţurile de licitaţii nu permiteau vânzarea,

la a doua licitaţie, cu cel mai mare preţ oferit.

Pe de altă parte, s-a constatat că, fără a exista o hotărâre a adunării

creditorilor care să prevadă plata preţului în rate, în procesul verbal încheiat la

licitaţia casei s-a consemnat că plata se va face în 10 rate lunare.

Nu în ultimul rând, judecătorul-sindic a reţinut că adjudecatarele S.V. şi

P.V.A.R., nu pot fi considerate adjudecatare de bună credinţă, câtă vreme acestea

Pagină 43 din 49

cunoşteau din alte surse decât publicaţia de vânzare, preţul caietului de sarcini,

valoarea cauţiunii de 10% precum şi faptul că dispoziţiile regulamentului ce impunea

la a doua licitaţie vânzarea la un preţ mai mare de 75% din valoarea de pornire, nu

vor fi respectate.

Instanţa de fond a subliniat că din dispoziţiile art. 80-84 din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenţei rezultă că pot fi anulate, în anumite condiţii, chiar şi

acte încheiate anterior deschiderii procedurii, inclusiv cu cumpărători de bună

credinţă, concluzionând că, cu atât mai mult, nu este permisă în cursul procedurii,

efectuarea unor vânzări cu nerespectarea atât a condiţiilor stabilite de adunarea

creditorilor cât şi a celor stabilite de lege.

Pe de altă parte, instanţa de fond a subliniat că dispoziţiile privind procedura

vânzării la licitaţie publică ocrotesc un interes general, încălcarea lor fiind sancţionată

cu nulitatea absolută, statuând că, dacă nu ar exista decât interesul creditorilor şi

debitorului iar condiţiile publicităţii sunt de mică importanţă cum susţine pârâta

P.V.A.R., s-ar conferi caracter ascuns vânzărilor, fapt ireconciliabil cu licitaţia publică.

Deşi vânzarea se poate face şi prin negociere directă în cadrul căreia tot se ajunge la

publicitatea acesteia în procedura supraofertării, instanţa de fond a statuat că odată

aleasă metoda licitaţiei publice trebuie însă să se respecte regulile care o

guvernează iar nulitatea nu poate fi acoperită pe considerentele unor pretinse

conflicte de legi, mai ales cu legi edictate ulterior.

Interesul creditorilor trebuie respectat iar organele care aplică procedura

trebuie chiar să realizeze drepturile şi obligaţiile acestora însă în condiţiile legii, fapt

prevăzut expres de art. 5 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, preţul

de vânzare a bunurilor, actual sau viitor, momentul încasării creanţelor de către

creditori şi faptul că se acoperă sau nu pasivul debitorului, nefiind elemente care să

valideze un act nul.

Pe de altă parte, instanţa de fond a statuat că existenţa a 14, 16 sau 18

anunţuri de licitaţii, fapt ce nu rezultă din înscrisurile dosarului, nu acoperă, prin

număr, lipsa din conţinutul acestora a elementelor minime prevăzute de lege.

Faţă de cele reţinute judecătorul-sindic a anulat licitaţiile publice din

18.05.2012 şi 29.05.2013 şi procesele verbale încheiate în baza art. 511 din Codul

de procedură civilă, cu privire la aceste licitaţii.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâta P.V.A.R. şi intervenienţii

S.V. şi SCP I. IPURL A.

Recurenta pârâtă P.V.A.R. a solicitat admiterea recursului său, casarea

sentinţei şi rejudecând cauza să fie respinsă în întregime contestaţia.

În motivare se arată că prin decizia Curţii de Apel Timişoara în dosar

4796/108/2011/a6 s-a casat Hotărârea Tribunalului Arad ca fiind total neprecizata,

deci nelegala, nici contestatoarea şi nici judecătorul sindic nu au înţeles să precizeze

cadrul juridic în care are loc judecata. În această privinţă, s-a învederat că

judecătorul sindic a depus cerere de abţinere, considerând că a judecat fondul, dar

cererea a fost respinsă de completul competent, chiar şi fără a fi determinat cadrul

juridic şi faptul că se va rejudeca fondul de către acelaşi judecător sindic, contrar

Pagină 44 din 49

prevederilor art. 22 alin. (1) Legea nr. 85/2006, motiv ce se încadrează în art. 304

pct. 1 C.pr.civ.

Plecând de la aceste premise, recurenta a invocat mai multe excepţii:

1) cea a necompetentei materiale a judecătorului sindic de a judeca

contestaţia, competenţa nefiind menţionata în art. 11 din Legea nr. 85/2006, motiv

prevăzut de art. 304 pct. 3 C.pr.civ.;

2) excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului S., nefiind parte

în dosarul de insolvenţă sau în procedura licitaţiei, nefiind menţionat în Legea nr.

85/2006 ca titular al unei acţiuni,

3) excepţia lipsei calităţi sale procesuale pasive, având în vedere că nu se

reţine în cauză anularea actului său de proprietate sau o culpă care să atragă

căderea sa în pretenţii;

4) excepţia tardivităţii contestaţiei, prin depăşirea termenului de 3 zile de la

depunerea raportului privind vânzarea imobilelor;

5) excepţia inadmisibilităţii anularii actelor de vânzare sau de proprietate,

conform prevederilor cod civil privind buna credinţa a dobânditorului şi purjării

dreptului de proprietate şi efectelor licitaţiei publice;

6) excepţia lipsei interesului legitim, cert al contestatorului, conform

prevederilor Codului de procedura civila art. 49 C.pr.civ.

7) excepţia prevăzuta de art. 111 cod procedura civila a inadmisibilităţii acţiunii

în constatare atunci când există posibilitatea exercitării acţiunii în realizarea dreptului.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit legea aplicabilă şi

a schimbat înţelesul actului juridic dedus, o licitaţie publică efectuată în cadrul

procedurii insolventei, atunci când a stabilit că în speţă sunt aplicabile prevederile

codului de procedura civilă privind vânzarea silită pentru desfăşurarea licitaţiei

lichidatorului. În aprecierea recurentei, termenul "a completa" înseamnă că acolo

unde nu există prevederi ale Legii nr. 85/2006, procedura se completează, dar

această completare a legii, nu poate însemna nici însumarea şi nici înlocuirea

prevederilor legii cu alte norme din alte acte normative.

În aprecierea recurentei, prin prezenta hotărâre recurată s-a încălcat un

principiu de drept, „unde legea nu distinge nici noi nu putem distinge”, precum şi

principiul stabilităţii circuitului civil.

Împotriva aceleiaşi sentinţa a declarat recurs şi intervenienta S.V. care a

solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în totalitate a sentinţei atacate şi pe cale

de consecinţa respingerea contestaţiei, arătând în motivare că sentinţa atacata nu

este motivata în drept, nici în considerente nici în dispozitiv, iar acolo unde este

motivata în drept şi în fapt conţine motive care nu au legătura cu cauza.

Pagină 45 din 49

8. Somaţie europeană de plată. Îndeplinirea procedurii de notificare a

somaţiei cu debitorul. Reguli aplicabile în raport cu sistemul de drept

comunitar european şi normele interne ale statului membru în care se

efectuează comunicarea notificării

- Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 : art. 14-18

Având în vedere dispoziţiile art. 14 ale Regulamentului 1896/2006, care

stipulează că notificarea se face conform regulilor din statul în care se efectuează

comunicarea, Curtea, fără o probă contrară din partea debitorului, având în vedere

regulile de comunicare a actelor procedurale din Italia, va constata că procedura

comunicării somaţiei europene de plată către debitor a fost îndeplinită.

În acest sens, Curtea de Casaţie italiană, prin hotărârea nr. 27526/2015, a

decis că scrisoarea aflată la serviciul poștal şi nelivrată destinatarului datorită

absenței sale de la adresa de comunicare se presupune primită la data emiterii

notificării de depozitare la oficiul poștal. În cazul în care, în termen de 30 de zile,

destinatarul nu ridică scrisoarea de la oficiul poștal indicat în notificare, se formează

ceea ce este cunoscut sub numele de "stoc terminat" (compiuta giacenza),

scrisoarea recomandată fiind presupusă ca livrată din punct de vedere juridic.

Conform art. 16 din Regulament, pârâtul poate face opoziţie la somaţia

europeană de plata în termen de 30 de zile de la data comunicării sau notificării

somaţiei de către pârât, neexistând dovada că pârâtul debitor ar fi formulat o

asemenea opoziţie în prezenta cauză.

Astfel, prima instanţă, după ce a constatat că termenul în care debitorul putea

face opoziţie a expirat, trebuia să dea curs dispoziţiilor art. 18 şi să emită Formularul

G prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 1896/2006.


Decizia civilă nr. 1047/A din 29 octombrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin încheierea civilă din 15.07.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 5142/30/2014, s-a respins cererea formulată de creditoarea B.C. S.I.B.R.

SA A. – S.T.C. prin care aceasta a solicitat emiterea formularului de tip G prevăzut

de Anexa VII din Regulamentul CE nr. 1896/2006. în concordanţă cu dispoziţiile art.

18 din Regulament.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că somaţia europeană de

plată a fost admisă în baza prevederilor Regulamentului CE nr. 1896/2006, iar pentru

a declara aceasta cu forţă executorie conform art. 18. instanţa va verifica data la care

a fost comunicată sau notificată somaţia de plată.

Din actele de la dosar, respectiv plicul cu care instanţa de origine, Tribunalul

Timiş, a expediat pe adresa debitorului somaţia, poartă ştampila oficiului poştal din

localitatea italiană F., aplicată la data de 17.10.2014. Ulterior, la data de 28.11.2014

pe plic a fost aplicată ştampila cu menţiunea „compiuta giacenza” [stoc realizat], însă

Pagină 46 din 49

această menţiune nu îndeplineşte condiţia cerută de art. 14 alin. D din acelaşi

Regulament, care prevede că somaţia europeană de plată poate fi, de asemenea,

comunicată sau notificată pârâtului în conformitate cu legislaţia naţională a statului în

care trebuie efectuată comunicarea sau notificarea prin depunerea somaţiei la un

oficiu poştal sau la autoritatea competentă şi comunicarea scrisă cu privire la această

depunere în cutia poştală a pârâtului, cu condiţia ca această comunicare scrisă să

menţioneze clar natura juridică a actului sau faptului că este echivalentă cu o

notificare sau comunicare şi că de la această dată încep să curgă termenele.

Deşi între momentul aplicării ştampilelor poştei italiene din 17.10.2014 şi cel

din 28.11.2014 s-a scurs mai mult de o lună, nu poate fi trasă în mod cert concluzia

că recomandata a stat la dispoziţia pârâtului pentru a putea fi ridicată şi că acesta a

fost avizat cu privire la consecinţele juridice ale acestei comunicări.

Din aceste considerente instanţa nu a considerat că somaţia a fost

comunicată debitorului şi că termenul de 30 de zile pentru exercitarea dreptului de a

formula opoziţie la somaţie s-a scurs, prin urmare nu a dat curs cererii creditoarei de

investire cu forţă executorie a somaţiei europene de plată.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditoarea B.C. S.I.B.R. SA A. –

S.T.C., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, cu reţinerea

îndreptăţirii apelantei la emiterea Formularului G, în concordanţă cu dispoziţiile art.

18 din Regulamentul European CE 1896/2006 şi trimiterea spre rejudecarea cererii,

primei instanţe sesizate, iar în subsidiar, anularea hotărârii care se ataca şi

admiterea cererii introductive, după observarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de

Regulamentul European CE 1896/2006.

În motivarea apelului se arată că în data de 03.10.2014, instanţa a admis

cererea sa în dosarul nr. 5142/30/2014 şi a emis somaţia europeana de plata

împotriva debitorului L.P.P. Conform art. 16 din Regulament, pârâtul poate face

opoziţie la somaţia europeana de plata în termen de 30 de zile de la data comunicării

sau notificării somaţiei de către pârât. Potrivit art. 13 din Regulament „Somaţia

europeană de plată poate fi comunicata sau notificata pârâtului în conformitate cu

legislaţia naţionala a statului în care trebuie efectuata comunicarea sau notificarea,

intr-unul din următoarele moduri: (a) comunicare sau notificare personala, pârâtul

semnând o confirmare de primire care conţine data primirii; (b) comunicare sau

notificare personala printr-un document semnat de persoana competenta care a

efectuat comunicarea sau notificarea, cu menţiunea ca pârâtul a primit actul sau ca a

refuzat sa îl primească fără niciun motiv legitim, precum şi cu data la care a fost

comunicat sau notificat actul; (c) comunicare sau notificare prin poşta, pârâtul

semnând şi trimiţând înapoi o confirmare de primire care conţine data primirii; (d)

comunicare sau notificare prin mijloace electronice, cum ar fi faxul sau posta

electronica, pârâtul semnând şi trimiţând înapoi o confirmare de primire care conţine

data primirii.”

Astfel, în data de 17.10.2014, instanţa a comunicat debitorului somaţia, însa

nu a ridicat plicul de la poştă şi, drept urmare, în data de 28.11.2014, pe plic a fost

aplicata stampila cu menţiunea „compiuta giacenza”, menţiune care nu se traduce

Pagină 47 din 49

astfel cum a înţeles prima instanţa („stoc realizat”), ci mai degrabă „procedura

îndeplinită" satisface criteriile legii italiene pentru considerarea drept comunicata a

unui act de procedura, şi astfel şi criteriile prevăzute de Regulament. Arată că în

acest sens s-a pronunţat Curtea de Casaţie din Italia: „În cazul în care, notificarea

este transmisa prin poşta, iar scrisoarea recomandată depusă la oficiul poştal

responsabil pentru livrare nu a fost ridicata, comunicarea este considerata

îndeplinita” în zece zile de „la data notificării cu privire la înştiinţarea transmiterii Daca

în aceasta perioada (de zece zile care trebuie înţeleşi între termenii pentru

îndeplinirea actelor de procedura efectuate în afara procesului), destinate îndeplinirii

așa-numitei „compiuta giacenza” cade sâmbăta, acesta este extins prin lege până la

prima zi lucrătoare următoare, conform art. 155 din Codul de procedură civilă.”

Apelanta susţine că potrivit legii şi jurisprudenţei italiene stabilite de Curtea de

Casaţie, procedura transmiterii prin poştă a unei scrisori, se considera îndeplinita

daca destinatarul nu ridica recomandata la expirarea termenului de 10 zile de la

primirea înştiinţării, iar o scrisoare de punere în întârziere trimisă prin scrisoare

recomandată, chiar şi în absenţa confirmării de primire, constituie probă certă de

expediţie, atestată printr-o adeverinţă de la oficiul poştal şi să naştere unei prezumţii

că debitorul a luat cunoştinţă de existenţa somaţiei de plată, prezumţie ce poate fi

răsturnată prin dovada contrară.

De asemenea, arată că având în vedere dispoziţiile Regulamentului care


comunicarea, respectiv Italia, şi conform regulilor din acest stat, procedura

comunicării somaţiei europene de plată a fost îndeplinită. Astfel, consideră că

instanţa, după ce constata că termenul în care debitorul putea face opoziţie a expirat,

trebuia să dea curs dispoziţiilor art. 18 din Regulament şi să emită Formularul G.

Apelanta precizează că somaţia europeană de plată devine executorie după

expirarea termenului de 30 de zile de la îndeplinirea procedurii de comunicare şi nu

ca urmare a emiterii formularului, emitere care este o obligaţie a instanţei şi nu o

facultate, apelanta invocând art. 18 din Regulamentul European CE 1896/2006.

Astfel, având în vedere că instanţa a dispus emiterea unei somaţii europene

de plata; că somaţia a fost comunicata debitorului dar acesta nu a făcut opoziţie în

termenul legal; jurisprudența Curţii din Italia conform căreia procedura comunicării se

considera îndeplinita la expirarea termenului de 10 zile când destinatarul poate ridica

plicul; precum şi depăşirea cu mult termenul de 30 de zile pentru depunerea opoziţiei

şi a timpului suplimentar necesar sosirii opoziţiei; solicită instanţei de apel sa observe

ca a fost depăşit nu doar termenul de 30 zile ci orice termen ce poate fi privit ca

rezonabil şi în care instanţa avea obligaţia sa emită şi sa comunice Formularul G,

conform Regulamentului.

Debitorul intimat A.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului

ca inadmisibil, cu cheltuieli de judecată; respingerea apelului ca tardiv conform art.

480 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, iar pe fond, respingerea apelului ca

nefondat şi respingerea cererii de anulare a hotărârii atacate în ce priveşte petitul 1 şi

petitul 3, precum şi a cererii de trimiterea a cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Pagină 48 din 49

Analizând actele şi lucrările dosarului în baza art. 476-479 din noul Cod de

procedură civilă, în raport de motivele invocate de către apelantă şi a apărărilor

intimatului, Curtea constată şi reţine următoarele:

Prin încheierea civilă nr. 773 din 03.10.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 5142/30/2014, s-a admis cererea formulată de creditoarea B.C. S.I.B.R.

SA A. – S.T.C., şi, în consecinţă, s-a emis somaţia europeană de plată - formularul E,

dispunându-se comunicarea somaţiei (formularul E) împreună cu formularul A şi

actele anexă către debitorul A.A., prin poştă, cu solicitarea de confirmare de primire.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute de art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European

şi al Consiliului şi a emis somaţia europeană de plată.

Totodată, în temeiul art. 12 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al

Parlamentului European şi al Consiliului, instanţa a dispus comunicarea somaţiei

către debitor în conformitate cu legislaţia naţionala, într-o modalitate conforma cu

standardele minimale stabilite de art. 13, 14 şi 15 din Regulament, respectiv

comunicarea prin posta, cu solicitarea de confirmare de primire.

Ulterior, creditoarea B.C. S.I.B.R. SA A. – S.T.C. a solicitat emiterea

formularului de tip G prevăzut de Anexa VII din Regulamentul CE nr. 1896/2006, în

concordanţă cu dispoziţiile art. 18 din Regulament, cerere respinsă în mod greşit de

prima instanţă.

Comunicarea somaţiei (formularul E) împreună cu formularul A şi actele anexă

către debitorul A.A. a fost realizată prin poştă, cu solicitarea de confirmare de primire,

fiind incidente dispoziţiile art. 14 din regulament.

Astfel, în data de 17.10.2014, instanţa a comunicat debitorului somaţia, însa

debitorul nu a ridicat plicul de la poştă şi, drept urmare, în data de 28.11.2014, pe plic

a fost aplicata stampila cu menţiunea „compiuta giacenza”, menţiune care satisface

criteriile legii italiene pentru considerarea drept comunicat a unui act de procedura, şi

astfel, şi criteriile prevăzute de Regulament.

În acest sens, Curtea de Casaţie italiană, prin hotărârea nr. 27526/2015, a

decis că scrisoarea aflată la serviciul poștal şi nelivrată destinatarului datorită

absenței sale de la adresa de comunicare se presupune primită la data emiterii

notificării de depozitare la oficiul poștal. În cazul în care, în termen de 30 de zile,

destinatarul nu ridică scrisoarea de la oficiul poștal indicat în notificare, se formează

ceea ce este cunoscut sub numele de "stoc terminat" (compiuta giacenza),

scrisoarea recomandată fiind presupusă ca livrată din punct de vedere juridic.

Având în vedere dispoziţiile art. 14 ale Regulamentului 1896/2006, care


comunicarea, Curtea, fără o probă contrară din partea debitorului, având în vedere

regulile de comunicare a actelor procedurale din Italia, va constata că procedura

comunicării somaţiei europene de plată către debitor a fost îndeplinită.

Conform art. 16 din Regulament, pârâtul poate face opoziţie la somaţia

europeană de plata în termen de 30 de zile de la data comunicării sau notificării

Pagină 49 din 49

somaţiei de către pârât, neexistând dovada că pârâtul debitor ar fi formulat o

asemenea opoziţie în prezenta cauză.

Astfel, prima instanţă, după ce a constatat că termenul în care debitorul putea

face opoziţie a expirat, trebuia să dea curs dispoziţiilor art. 18 din Regulament şi să

emită Formularul G.

Întrucât competenţa de emitere a formularului G aparţine instanţei de origine,

adică instanţei care a emis somaţia europeană de plată, în baza art. 480 din noul

Cod de procedură civilă, Curtea va admite apelul declarat de creditoarea B.C.

S.I.B.R. SA A. – S.T.C. împotriva încheierii din 15.07.2015, pronunţată de Tribunalul

Timiş în dosarul nr. 5142/30/2014; va anula încheierea apelată şi va trimite cauza

spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

.

DECIZII RELEVANTE SECŢIA a II-a CIVILĂ - Justportal.just.ro/59/Documents/Decizii relevante/C...

Documents

Transcript of DECIZII RELEVANTE SECŢIA a II-a CIVILĂ - Justportal.just.ro/59/Documents/Decizii relevante/C...