CURS 16LIBERALISMUL CLASIC

J. B. SAY (1768-1834)Este economistul care a sistematizat şi a reorganizat concepţia economică liberală a lui Adam

Smith "Traite d'economie politique ou simple expose de la matiere dont se forment, se distribuent et se

consomment les richesses" (1803) - primul tratat clasic de economie politică Jean-Baptiste Say, ca discipol al lui Adam Smith, are meritul expunerii clare şi logice a operei acestuia,

aducându-şi totodată contribuţia la dezvoltarea teoriei economice prin analiza unor aspecte noi ale economiei – rolul industriei şi al antreprenorului, legii debuşeelor şi concurenţei neloiale pe care statul o face economiei private.

Jean-Baptiste Say „cerne întrucâtva ideile maestrului său: în acelaşi timp le colorează cu un colorit propriu, care va da, multă vreme, economiei politice franceze, caracterul ei original, faţă de economia politică engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo aveau să-i dea o direcţie nouă. În opera lui Say, ceea ce ne interesează, sunt mai puţin împrumuturile de la Smith, cât aportul său personal.” (Ch. Gide)DEFINIREA DOMENIULUI ŞTIINŢEI ECONOMICE

Economia politică nu mai era un simplu ghid pentru oamenii de stat în elaborarea politicii economice, după cum nu mai era un ghid al căilor de îmbogăţire atât a individului, cât şi a suveranului, ci avea consistenţă proprie în faptele economice generale şi particulare.

Jean-Baptiste Say are meritul istoric de a deschide dezbaterile asupra domeniului şi metodei ştiinţei economice.

Ştiinţa economică nu „desenează” economia practicată, nu este nici ghid al bunei comportări a agenţilor economici, nu este nici o sursă exclusivă de date pentru teoretician, ci o mare convenţie între cei suficient de instruiţi s-o înţeleagă şi care oferă propuneri pentru deciziile de politică economică.

Astfel, ştiinţa economică, respectiv economia politică, se profila, asemenea altor ştiinţe, cu un domeniu propriu de cercetare, cu o metodă specifică şi cu un scop precis.

Domeniul de cercetare – J.B. Say tranşează în manieră pozitivistă problema domeniului de cercetare al ştiinţei economice, accentuând diferenţa dintre interesul pentru cum este economia unei ţări în raport cu cele ale altor state şi interesul pentru ceea ce este şi cum ar trebui să fie.

Anticipează valul pozitivist care a cuprins toate ştiinţele la începutul secolului al XX-lea. Ruptura cu descriptivismul, rezerva faţă de statistică şi istorie, dar şi apropierea de empirism, îl plasează

pe Say între primii economişti cu „spirit pozitivist”, dar care cocheta intens cu apriorismul. În acelaşi timp, ca ştiinţă a ordinii spontane şi a acţiunii umane, adică a producerii, distribuţiei şi

consumului bogăţiilor pentru satisfacerea nevoilor societăţii, ştiinţa economică se îndepărta de politică, ea devenea o ştiinţă teoretică şi explicativă care nu mai sfătuia, ci observa, analiza şi explica.

Îndepărtându-se de politică, ştiinţa economică proclama independenţa bogăţiei faţă de sistemul politic: „Sub orice formă de guvernământ un stat este prosper, dacă este bine administrat”.

Metoda. Utilizarea procedeelor experimentale, cuplate cu un număr mic de axiome, pentru că „Economia politică, la fel ca ştiinţele exacte, se compune dintr-un număr mic de principii fundamentale şi un număr mare de corolare, consecinţe ale acestor principii”, dar şi observarea faptelor economice sunt elementele esenţiale ale metodei.

Scopul ştiinţei economice era comun altor ştiinţe – căutarea adevărului: „Economia politică, la fel ca fizica, dar la fel ca orice ştiinţă, are de stabilit adevărul, adică să facă din adevărul dezinteresat aserţiuni pure”.

Ştiinţa economică, respectiv, economia politică, era expunerea modului în care se formează, se distribuie şi se consumă avuţia pentru satisfacerea nevoilor societăţii.

1

BOGĂŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIEJean-Baptiste Say pune capăt disputei legate de diferenţa între bogăţiile-daruri ale naturii şi bogăţiile-

create.În timp ce, bogăţiile-daruri ale naturii sunt gratuite, bogăţiile-create au o valoare, măsurată prin preţ,

pentru că au deja un grad mai mare sau mai mic de prelucrare. Bogăţia, la rândul său, este proporţională cu această valoare: „ea este mare, atunci când suma valorilor

care o compun este considerabilă şi, este mică, atunci când valorile sunt mici. În mod obişnuit, se numeşte bogat cel care deţine mult din aceste bunuri”.

Schimbul voluntar al bunurilor care compun bogăţia este mediat de monedă, astfel preţurile relative capătă şi o formă bănescă simplificată – preţul curent - care facilitează relaţiile dintre actorii economiei.

Spre deosebire de fiziocraţi, care limitau bogăţia doar la produsul net creat în agricultură, dar şi spre deosebire de Adam Smith, care reţinea doar munca productivă ca sursă a bogăţiei, Jean-Baptiste Say extinde aria cercetării, afirmând că, cei trei factori de producţie – pământul, munca şi capitalul – deşi, în mod diferit, contribuie împreună – formula trinitară – la producerea bogăţiei.

Problema economică identificată avea o dublă natură: una teoretică, indivizii sunt presupuşi raţionali, ei „ştiu” să-şi identifice scopul şi mijloacele acţiunii economice; a doua practică, ştiinţa economică avea menirea de a oferi oamenilor modalităţile de dezvoltare a acestor mijloace.

Say consideră industria la fel de productivă ca agricultura, insistând pe ideea că industria creşte utilitatea bunurilor.

De aceea, el propune o altă structură socială formată din clasa activă – întreprinzători/ industriaşi, muncitori, savanţi şi clasa pasivă – capitaliştii şi proprietarii funciari.

Say arătă că dacă, de cele mai multe ori, introducerea maşinilor noi trimite muncitorii în şomaj, ulterior, face posibilă realizarea unei producţii mai bune şi mai ieftine şi în cantităţi din ce în ce mai mari.

Adevăraţii perdanţi ai crizelor şi ai şomajului sunt toţi cei implicaţi în producţia bogăţiei, dar în măsură diferită şi cu semnificaţie economică diferită: „fluctuaţiile, care pe moment provoacă suferinţe în diverse ramuri ale industriei, unde primele care suferă sunt maşinile, adică, în timpul unei crize şomează mai degrabă capitalurile, nu oamenii; într-adevăr maşinile nu mor de foame, dar ele încetează să aducă profit antreprenorilor”.

Extinderea întreprinderilor industriale era benefică tuturor, dar şi necesară, mai ales pentru reducerea şomajuluiANTREPRENORUL

Antreprenorul, conducătorul întreprinderii, era pivotul întregii activităţi economice, al întregului mecanism de producere şi repartiţie a bogăţiilor: el cumpăra sau închiria serviciile productive ale factorilor de producţie – munca muncitorului, capitalul economisitorului, pământul proprietarului funciar şi tot el plătea – salariul, dobânda, arenda.

Antreprenorul combina factorii de producţie în vederea obţinerii produselor pe care să le vândă pe piaţă, la un preţ care să-i asigure plata furnizorilor de servicii, dar şi obţinerea propriei remunerări – profitul.

Prin urmare, alocând resurse, antreprenorul asigura legătura dintre piaţa serviciilor productive şi piaţa produselor, orientând-o pe prima după şansele, pe care le aveau mărfurile, de a fi cerute de consumatori.LEGEA DEBUŞEELOR

Legea debuşeelor, cunoscută şi ca legea reglării automate a capitalismului, dă consistenţă teoretică laissez-faire-ului: pivotul economiei întreprinzătorul, particularul, omul de afaceri, capitalistul era „lăsat să producă”, dar avea o problemă – cum să vândă?

„Întreprinzătorii din diverse ramuri ale industriei au obiceiul de a spune că greu nu este să produci, ci să vinzi.”

A produce => a crea debuşeu, a crea un bun => a produce o valoare şi o putere de cumpărare cu care să achiziţionezi o valoare echivalentă.

2

Produsele se schimbă pe alte produse. Dacă, la o categorie de produse vânzările mergeau prost, nu era din cauza rarităţii banilor, cum credeau

oamenii de afaceri, ci din cauza rarităţii bunurilor cerute în schimb: „Ori de câte ori se spune că vânzările nu merg, pentru că banii sunt rari, se identifică mijlocul cu cauza; se comite o eroare care provine din faptul că toate produsele se calculează în bani înainte de a se schimba cu alte mărfuri, în realitate numitorul comun al tuturor tranzacţiilor era această marfă care se vedea atât de des, prea simplă pentru a fi ea însăşi o marfă, care juca rolul de intermediar.”

Jean-Baptiste Say insistă asupra cantităţii de bani în circulaţie, încercând să convingă că „întotdeauna sunt suficienţi bani pentru a servi circulaţia şi schimbul reciproc de valori, atunci când aceste valori există în mod real”.

Din faptul că valoarea oricărui produs se transformă în venituri pentru cei care îl creează, rezultă că valoarea totală a producţiei va fi egală cu valoarea veniturilor distribuite.

Tot ceea ce se produce va fi cumpărat pentru că puterea de cumpărare distribuită este egală cu puterea de cumpărare produsă, deci economia se reglează automat.

Atunci când se fabrică un bun, se produce şi posibilitatea de a cumpăra un alt bun, dar şi de a crea mărfuri mai variate şi mai uşor de vândut, pentru că oferta îşi creează propria cerere.

Într-o asemenea economie nu trebuie să existe teama strangulării pieţelor, deoarece produsele se schimbă pe alte produse, moneda nu este decât un intermediar, iar mărfurile se servesc reciproc de piaţă.

Pentru Jean-Baptiste Say, bogăţia este generată de producţie, iar producţia crează venituri cu care se îmbogăţesc toţi.

De ce unii oameni cumpără mai mult, iar alţii mai puţin? La această întrebare Jean-Baptiste Say preferă un răspuns foarte simplu: „mulţi oameni cumpără puţin, pentru că ei câştigă puţin, ei câştigă puţin fie pentru că au întâmpinat greutăţi în folosirea propriilor mijloace de producţie, fie pentru că nu au aceste mijloace”

Dincolo de polemicile pe care Jean-Baptiste Say le-a avut cu Th. R. Malthus, Simon de Sismondi şi Saint-Simon, legea debuşeelor, are unele mesaje explicite pentru politica economică orientată spre asigurarea bunăstării, între care se detaşează:

- Proslăvirea producţiei;- Recomandarea moderaţiei în consum;- Cooperarea socială mai largă prin recunoaşterea interdependenţelor dintre diferite activităţi

economice interne şi internaţionale;- Justificarea avantajelor liberului schimb;- Recomandarea non-intervenţiei statului în iniţiativa privată.

În concluzie, legea debuşeelor arată următoarele consecinţe economice pentru individ şi pentru stat:- Într-o economie, cu cât producătorii sunt mai mulţi şi producţia în creştere, cu atât pieţele sunt

înlesnite şi variate;- Prosperitatea fiecărei activităţi este legată de prosperitatea celorlalte;- Economia fiecărui stat este legată de economia celorlalte ţări;- Importul de bunuri din străinătate nu dăunează producţiei naţionale; - Atunci când, comerţul nu este favorizat se încurajează consumul, pentru că „un produs creat este

o piaţă deschisă, un produs consumat este o piaţă închisă”DESPRE MONEDĂ

„La fel ca uleiul care atenuează mişcările unei maşini complicate, banii, răspândiţi în toate activităţile umane, înlesnesc mişcările care nu mai sunt productive îndată ce activităţile respective încetează să-i mai folosească”.

Argumentând la fel ca Adam Smith, că moneda nu este dorită decât pentru produsul pe care-ţi permite să-l cumperi, Jean-Baptiste Say susţine neutralitatea monedei.

3

În acelaşi timp, Jean-Baptiste Say precizează că „moneda nu este nimic altceva decât un instrument care înlesneşte schimburile, iar cantitatea de monedă de care are nevoie o ţară este în mod necesar determinată de suma schimburilor pe care bogăţia acelei ţări şi activităţile sale le antrenează.”LAISSEZ-FAIRE VS. STAT

Adept al laissez-faire-ului, Jean-Baptiste Say se pronunţă pentru un stat care asigură funcţiile regaliene – armată, justiţie, ordine publică – şi care trebuie să se abţină de la orice intervenţie în acţiunile economice ale particularilor, asigurând totodată, lucrările publice, educaţia şi cultura.

În linia dominantă a liberalismului, Jean-Baptiste Say respinge orice acţiune a statului care să reglementeze sau să blocheze acţiunile particularilor şi reţine interesul personal drept criteriu eficient al alegerilor individului: „Interesul personal este întotdeauna cel mai bun judecător al aşteptărilor individului între sacrificiile făcute şi compensaţiile promise; chiar dacă, urmărindu-şi interesul, individul se înşeală uneori, la urma urmelor, judecătorul cel mai puţin periculos este cel ale cărui raţionamente îl costă cel mai puţin”.

Deşi, statul (guvernul) este un rău producător prin însăşi natura sa, „el poate să favorizeze puternic producţia particularilor numai dacă este destinată lucărilor publice bine concepute, bine executate şi bine întreţinute, îndeosebi, drumurile, podurile, canalele şi porturile”.

Oportunitatea prezenţei puterii publice în iniţiativa individului este însă binevenită în toate acele acţiuni care-i reduc gradul de ignoranţă: „Academiile, bibliotecile, şcolile publice, muzeele fondate de guvernările luminate contribuie la producţia bogăţiei descoperind noi adevăruri, propagându-le pe cele deja cunoscute şi punându-i pe antreprenorii din industrie pe calea aplicării acestor cunoştinţe la nevoile oamenilor.”

Jean-Baptiste Say denunţă statul ca rău administrator, dar şi concurenţa nedreaptă şi inegală pe care sectorul public o face sectorului privat.

Totuşi, statul poate să aibă unele acţiuni necontrare interesului personal şi favorabile bunăstării generale: „Dintre toate mijloacele pe care le are o guvernare pentru a favoriza producţia, cel mai puternic este puterea de a realiza siguranţa persoanelor şi a proprietăţii, mai ales atunci când, li se asigură protecţia faţă de atingerile unei puteri arbitrare. Această protecţie este cu atât mai favorabilă prosperităţii generale, cu cât toate obstacolele inventate până atunci nu-i sunt contrare. Obstacolele restrâng producţia, iar nesiguranţa o suprimă”.

Jean-Baptiste Say identifică în IMPOZIT „acea parte din produsele unei naţiuni care trece din mâna particularilor în mâinile statului pentru subvenţionarea consumului public”.

Statul îşi păstrează funcţia sa ancestrală, de agent fiscal, de încasator de impozite, de perceptor. Indiferent de accepţiile sub care poate fi privit impozitul – fie ca o parte a proprietăţii particularilor

percepută pentru serviciul public, fie ca o valoare care nu se mai întoarce în societate după ce a fost vărsată, fie că nu este câtuşi de puţin un mijloc de reproducţie – Jean-Baptiste Say caută condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cele mai bune impozite sau, cum spune el „cele mai puţin rele impozite” pentru a impulsiona oferta. Între altele, Jean-Baptiste Say reţine preferinţa pentru impozitele:

- „Cele mai moderate” în privinţa cotei-parte;- Care antrenează cele mai mici sarcini care apasă asupra contribuabilului fără ca acesta să profite

de visteria publică;- A căror povară se repartizează echitabil;- Care dăunează cel mai puţin reproducţiei;- Care sunt mai favorabile decât opuse moralei, adică obişnuinţelor utile ale societăţii.

Rezultă că statul este un agent „calculat”, care „ştie” că, orice relansare a producţiei şi orice stimulare a ofertei se face diminuând povara fiscală: „O diminuare a impozitelor, creşte în acelaşi timp, satisfacţia publicului şi cresc şi încasările fiscale”.

Din această perspectivă, Jean-Baptiste Say pune bazele teoriei economiei ofertei, care va triumfa aproape două secole mai târziu.

4