Jacques Derrida: ce este deconstrucţia?

DECONSTRÚCȚIE s. f. (< fr. déconstruction, engl. deconstruction) Mod de abordare critică a posibilităților limbii de a exprima semnificații coerente, clare, finite, pornind de la analiza intrinsecă a noțiunilor și textelor, cu scopul de a evidenția contradicțiile, inconsecvențele, impreciziile, inconsistența acestora. Obiectivul principal al deconstrucției este contestarea capacității conceptelor, argumentelor și discursurilor metafizicii occidentale (de la Platon la Heidegger) de a exprima și a elucida adevărul. Inițiată de filozoful francez J. Derrida, deconstrucția a condus la apariția deconstructivismului.

Deconstructivismul este un concept introdus de filozoful Jacques Derrida, care suține că observarea unui fragment oarecare dintr-un context este lipsită de sens.

Acest concept urmărește importanța întregului în sensul desființării opozițiilor pe baza cărora este fundamentat, precum și demonstrarea complexității ireductibile, instabile a părților sale.

Jacques Derrida a explicat în mai multe rînduri termenul “deconstrucţie”. De fiecare dată explicaţiile sale s-au păstrat în echivoc. Ultima dată într-un interviu publicat în octombrie 2004, din care am ales pentru cititorii blogului nostru cîteva pasaje.

Mai întîi, spune Derrida, e preferabil să luăm termenul deconstrucţie nu în sensul de a distruge ceva, de a desface, de a nimici, ci în acela de a analiza structurile sedimentate, care formează elementul discursiv al propriei noastre gîndiri.

Cuvîntul “deconstrucţie” exista deja în limba franceză, dar era folosit foarte rar. La început, spune Jacques Derrida, acest cuvînt l-a ajutat să traducă doi termeni străini: pe primul îl întîlnise în lucrările lui Heidegger, care vorbea de “destrucţie”, pe celălalt în scrierile lui Freud, care pomenea de “disociaţie”. Curînd însă, filosoful francez a fost obligat să dea o semnificaţie proprie acestui termen. Căci deconstrucţia nu era nici destrucţia lui Heidegger, nici disociaţia lui Freud. Termenul “deconstrucţie” avea un înţeles diferit. Care?

Derrida precizează: deconstrucţia contestă, înainte de orice, tocmai autoritatea lingvisticii, a limbajului şi a logocentrismului (cu care a fost deseori asimilată). E straniu că unii comentatori o înţeleg ca fiind un tip de gîndire pentru care nu există realitate, ci numai limbaj, semne, text. E drept că Derrida însuşi a afirmat imprudent că nu există “hors-texte”...

Deconstrucţia nu e pur şi simplu o filosofie, nici un ansamblu de teze despre ceva, o meditaţie despre fiinţă, să spunem, în accepţiunea lui Heidegger. Într-un fel, ea nu e nimic din toate acestea. Nu poate fi o doctrină sau o metodă (în sensul lui Descartes), fiindcă nu are reguli fixe, pe care să le aplice. Nu e nici măcar o tehnică.

Filosoful francez continuă: pentru a oferi, totuşi, o descriere economică, eliptică a deconstrucţiei, va spune că este o gîndire a originii şi a limitelor ridicate de întrebarea “ce este?”, întrebarea care

domină întreaga istorie a filosofiei.

În asta stă diferenţa deconstrucţiei. Ea e o interogare asupra a tot ceea ce e mai mult decît o interogare, dincolo de orice interogare. Tocmai din acest motiv, conchide Jacques Derrida, el însuşi ezită să folosească termenul deconstrucţie. În definitiv, deconstrucţia priveşte tot ceea ce întrebarea “ce este?” a comandat şi produs în istoria filosofiei occidentale.

La o primă privire, afirmaţiile lui Derrida rămîn enigmatice. Ca de obicei, filosoful se rezumă să ofere o descripţie negativă: deconstrucţia nu este o filosofie, nu este o metodă, nu este o tehnică, nu este o specie de destrucţie a ceva, nu este un sistem de teze, nu este un tip de gîndire, nu este o problemă etc.

Putem reţine totuşi următorul fapt: deconstrucţia este “o analiză a structurilor sedimentate în gîndirea noastră” (este chiar formula folosită de Jacques Derrida). Aşadar, deconstrucţia este, în chip aproximativ, o analiză a structurilor conceptuale binare, pe care nu le conştientizăm întotdeauna (o facem abia prin intermediul analizei de tip deconstructiv!) şi care sînt, totuşi, permanent prezente şi active în gîndirea metafizică. Şi nu numai: ele sînt prezente, în cele din urmă, în orice gîndire.

V. G.

N. A. Imaginea ce însoțește această notă reproduce tabloul lui Jake Baddeley, The Well (1999).

P. S. Unul dintre puţinii filosofi americani care au rezistat farmecelor filosofiei lui Jacques Derrida este John. R. Searle.

Deconstructia lui Derrida dizolva vechile distinctii ierarhice dintre filozofie si literatura, femeie sibarbat, dialog liber/dialog "constrâns" etc. si nu pune nimic inloc, întrucât nu vrea sa obstructioneze libertatea absoluta a eului..un triumf a subiectictivitatii care are o natura gnostica. iar gnosticismul este pt oricine care o pacaleala din cele mai vechi

Pai, distinctia sexuala dintre sexe, barbat si femeie, nu s-a perimat deja? Ce rost mai are sa vorbim despre vreo diferentza intre barbat si femeie in post-modernitate?

Femeia e un barbat in-constient ca e femeie, iar barbatul e o femeie in-constienta ca e barbat. Cam asa ar formula Jacques Derrida problema asta, neglijabila pina la urma, a diferAnței dintre femeie si barbat.

Nu?:))